În contratimp

II

          — Pe toți sfinții, Raxter, vino înăuntru! 

          Glasul mamei sale îi răsuna în urechi, dar băiatul abia dacă se clinti din loc. Nu putea mișca un mușhi. Era de-a dreptul împietrit și se zgâia hipnotizat la rotația uniformă a unei drone aflată în pragul colapsului.
           Echipajele de Pază și Control, automatizate, prevăzute cu girofare portocalii și o singură lanternă situată în partea anterioară a platformei, survolau și îndemnau oamenii să se izoleze în locuințe, iar benzile rulante se goliseră numaidecât. Sirenele sunau puternic și neîntrerupt. 

          Teroare!

          Femeia îi puse mâna pe umăr și îl trase îndărătul ușii. Când pătrunsera, ea izbi cu palma un panou marcat „Securitate", iar pereții exteriori ai locuinței se retraseră înapoi pentru a face loc imensității unor ziduri de oțel ce coborâră până în pământ, acoperind totul. Nici o rază de lumină nu mai pătrundea acum. Nu se mai auzeau decât sirenele și zgomotul provocat de circulația robocopterilor.

         Interiorul locuinței era unul confortabil, primitor. În centru trona un acvariu iluminat de câteva reflectoare, iar pe pereți erau proiectate tablouri tridimensionale. Câteva canapele albe, dispuse în semicerc.
          Totul putea fi controlat prin intermediul unei aplicații desărcate pe SmartWatch-ul locatarilor.

          Raxter, rămas stupefiat, rezemă hiper-plăcile de una dintre canapele. Rosti întretăiat:

          — Mamă, unde-i tata...? 

          Nu primi nici un răspuns. Un fior îi cuprinse corpul, așa că se întoarse brusc.

          — Am vorbit cu el, continuă tânărul, cu o licărire în priviri. Spunea ceva de un Congres, dar s-a întrerupt din cauza unui robocopter, nu am înțeles prea bine. Am încercat să refac legătura, dar...

         — Rax... îl întrerupse femeia. Tatăl tău era în drum spre Geneva.

          Raxter încremeni. Își duse o mână la frunte, înghiți în sec și văzu negru în fața ochilor. Se prăbuși pe canapea, cu brațele-i slobode atârnându-i în lungul corpului. Își acoperi fața și începu să suspine încet, apoi tot mai accentuat, până când figura-i tremurândă se schimonosi din pricina lacrimilor. 
          Femeia îi cuprinse chipul în mâini și il privi adânc în ochi. Plângeau amândoi; treptat, își lipiră frunțile una de cealaltă, suferind împreună.          

          Aceste câteva clipe nu durară mult. 
          Brusc, în peretele casei se auzi o izbitură metalică. Amândoi tresăriră.

          — Ce-a fost asta? Ce e? întrebă băiatul, rămas fără suflare.

          Dar zgomotul se auzi din nou, în cealaltă parte a locuinței, puternic, ca un trăsnet. Apoi din nou, și mai accentuat. Cea de-a treia lovitură îl făcu pe Raxter să se ridice pe picioare, legănându-se anemic. Era de parcă se prăbușea tot cerul.
           Tânărul înșfăcă SmartWatch-ul de pe masă, glisă agitat și apăsă de câteva ori insistent pe ecran, până când pe unul dintre pereți se proiectă o imagine a locuinței, filmată din exterior de o cameră de supraveghere.

          Însă imaginea în speță era difuză, distorsionată pe-alocuri.
          Imagini distorsionate în secolul al XXII-lea? Așa ceva nu era la ordinea zilei.

          Nu se înțelegea mare lucru. Cadrul afișa un colț al casei, dar prindea și o frântură din alee. 
          Raxter se apropie de perete, în timp ce degetele îi umblau pe SmartWatch, mărind imaginea.