În contratimp

I

          — Cred că a făcut scurtcircuit, știi, de la rezistența aerului. Încearcă să o restartezi.

            Rămas fără soluții, băiatul se supuse și restartă sistemul de operare al hiper-plăcii, ținând apăsat preț de câteva secunde un butonaș, după ce deschise capsula de plastic ce îl proteja.
          Beculețele care căptușeau marginile plăcii se stinseră, rând pe rând, apoi, după câteva clipe de așteptare, se reaprinseră, însoțite de un bâzâit enervant.

          — Ah, tot nu merge. Fă-o să se oprească, Raxter! Sună groaznic!

          Raxter, care încă stătea în poziție verticală pe propria sa hiper-placă plutitoare, coborî un picior pe asfalt și, în același timp, izbi iute cu călcâiul marginea plăcii, care se ridică la nouăzeci de grade, apoi o prinse în mâini. Era o mișcare sofisticată pentru un amator, dar cât se poate de firească pentru un hiper-skater experimentat.

            — Dă-o-ncoace, rosti Raxter, care își propti hiper-placa de o bordură și o apucă pe cea defectă a amicului său. Și eu mai pățesc din când în când, dar se rezolvă după un restart.

          Aparatul pe care Raxter îl ținea în mâini reprezentase, cândva, o invenție revoluționară în materie de tehnologie. Hiper-plăcile datau de câteva decenii și fuseseră puse la dispoziția publicului după legiferările aferente emise de organele judiciare. O hiper-placă se baza pe tehnologia superconductabilității: liniie de câmp magnetic ale unui metal sunt expulzate de materiale cu o conductibilitate ridicată, provocând astfel fenomenul de plutire.
          De aceea, majoritatea hiper-plăcilor aveau la baza constituirii lor lantanul. 

          Aspectul unei hiper-plăci depindea de producător: de regulă, începătorii se antrenau pe plăci colțuroase, dreptunghiulare, care confereau o mai mare stabilitate și care dispuneau de bare de sprijin portabile. Cei mai avansați preferau hiper-plăcile rotunjite la margini, mai subțiri, care funcționau cu comandă vocală și permiteau libertate de manevrare mai mare. Placa din mâinile lui Raxter era concepută strict pentru profesioniști.

          Hiper-plăcile erau preferate în rândurile adolescenților, ca un soi de modă care nu se mai învechea niciodată.
         După încheierea programului Academiilor de Formare, tineri de pretutindeni se strângeau în grupuri, de regulă în zonele ferite de Unitățile de Pază și Control, și concurau unii împotriva celorlalți. Aveau grijă să își propună depășirea celor mai dificile obstacole, iar unii se dedau cu-atâta tărie acestei manii, încât acceptau fel de fel de provocări absurde: zboară prin fața poliției, frânează la doi centimetri de clădire, traversează Calea 72. 

         Calea 72 era recunoscută drept cea mai populată regiune a orașului, unde, la orele de vârf, se îmbulzeau uneori zeci de mii de cetățeni, iar bandele rulante erau într-atât de aglomerate, încât unii se încumetau să o ia pe jos. În astfel de circumstanțe, hiper-stakerii se hârjoneau și se strecurau printre benzile rulante, dispuse la diferite înălțimi, ca printr-un labirint imposibil.

          — Cred că e de la procesor, decretă Raxter. Particulele acumulate în timp împiedică funcționarea corectă și schimbul de date cu serverele de la... de la... ce firmă ziceai că e?

          — Axus.

          — Atunci sigur am găsit buba. Hiper-plăcile Axus nu au nici cooler implementat.

          — Și ce-i de făcut? Întrebă băiatul care, deși se dădea pe hiper-plăci de câțiva ani de zile, nu se interesase niciodată de tehnologia din spatele acestora.