În contratimp

I

            — Nu e grav. O desfac și o curăț, dar o să se întâmple din nou dacă nu îi pui cooler.

          Raxter își strecură degetele și cotrobăi prin panoul de comandă, pentru a se asigura că totul este în regulă. Nu se temea de încrengătura aceea de fire care pentru oricine altcineva ar fi însemnat un coșmar. Avea privirile atente și degetele fine i se prelingeau printre miile de microprocesoare.

          Între timp, prietenul său răsuflă ușurat și își șterse fruntea, pe care se adunaseră deja broboane de sudoare.

           — Huh, amice. Mi-ai îndepărtat o piatră de pe inimă. Tata m-ar fi omorât.

           Raxter aprobă cu severitate și își recuperă placa, pe care o duse la subraț.

          — Până una alta, hai s-o luăm pe bandă. Sunt cam înfometat. O repar după.

          Cei doi se înțeleseseră și se urniră din loc.

          Mersul pe jos era o chestiune neobișnuită, incomodă și învechită. Cu toate acestea, erau nevoiți să se deplaseze astfel până la cel mai apropiat tunel de urcare. Din locul în care se aflau, întrezăreau unul ce părea că se află la câteva minute distanță. 

          Ajunseră și pășiră într-un tub cilindric, iluminat electric, care începu să vibreze când le detectă prezența. La scurt timp, un curent năvalnic de aer porni din ventilatoarele situate sub podea, iar cei doi fură propulsați în punctul de pornire al bulevardului „Lumea nouă", banda 18.922. 

          Se aflau la câțiva zeci de metri înălțime. Cifra nu era una copleșitoare, banda se afla numai la nivelul unu. Primul nivel era întotdeauna nivelul de aterizare, întrucât normele de securitate nu permiteau propulsări de nivel doi sau mai mare. Cel mai înalt nivel, nivelul 78, era rezervat roboconstructorilor care efectuau lucrări de amenajare a cupolei.
          Cupola se întindea dintr-o parte în cealaltă a metropolei, curpinzând-o, ca o carapace bine fixată.

          În rest, nivelurile din intervalul 77 și 54 mai erau ocupate numai de echipaje de Pază și Control. Rareori se abătea pe-acolo câte un adolescent extremist.

          Anul 2198 era unul prolific pentru cei 850 de milioane de pământeni. O știau și ei prea bine. Colonizările spațiale curgeau cu nemiluita și la fiecare trei sau patru ani câte un robocopter mesager ce survola bulevardele marilor orașe răspândea știrea unei noi colonii în interiorul Sistemului Solar. Mesajul era proiectat electronic preț de câteva zile pe ecranele tuturor edificiilor, în semn de solidaritate pentru coloniștii temerari ai Pământului, iar sărbătorile se țineau în lanț. 

          Roboții îndeplineau o mare parte din responsabilitățile pieței de muncă. Ei construiau, culegeau resurse, se ocupau de lansarea navetelor spațiale, de dispoziția cetățenilor, de serviciile de curierat sau transport și de purificarea megalopolisurilor. 
          Oamenii proiectau, creau, inovau, colonizau și cam atât. Firește, zeci de mii de roboți erau trimiși anual pe Planetele-Anexe pentru a exploata minereuri, iar alte câteva zeci de mii de mașini și aparate pe Exoplanetele din interiorul Sistemului Solar. Dar roboții nu cucereau și nu întemeiau civilizații.

          Populațiile de pe Exoplanete, numărate laolaltă, nu depășeau un milion de locuitori, dar erau avansate și înstărite. 
          Pe Pământ, multe dintre statele secolului trecut se uniră în spirit globalist. Țări din componența Europei nu mai existau; exista numai Europa, cu capitala la Geneva, unde se afla cel mai puternic accelerator de particule, fondat în trecutul îndepărtat, 1954. Asiaticii se împuținară și mulți emigrară din pricina efectelor poluării asupra nivelurilor mării; continentul african era deșertat, o remniscență a trecutului, iar Australia găzduia majoritatea stațiilor de cercetare. O bună parte din Antarctida se topise din pricina încălzirii globale, iar pe acest continent se desfășurau rareori expediții experimentale.