În contratimp

Prolog

          — Doctore, revoltele au început. Datele nu mint și vă asigur că statisticile de care dispunem sunt cât se poate de adevărate. Distorsiunea spațiu-timp nu constituie câtuși de puțin o iluzie efemeră sau o consecință a unei imaginații prea bogate de care dispun eu sau doctorul Watwoffle, fie că vă cade sau nu pe plac. Este o realitate. Spațiu-timpul se deformează în timp ce noi ne permitem să dezbatem deformarea spațiu-timpului. Nu-i ironic? Este nevoie să vă reîmprospătez memoria?

          Quantofizcianul Jacob Killemberg își împreună degetele pământii și, încheindu-și cu gravitate mărturisirea, aștepta acum nerăbdător reacția celuilalt. Acesta din urmă se frământa și tremura din toate mădularele: mustățile albe și pleoștite îi acopereau buzele subțiri, iar spinarea gârbovită tresărea din când în când, semn că bătrânul percuta spusele lui Killemberg.

          — Nu am negat veridictatea datelor, dimpotrivă. Ceea ce mă îngrijorează este însăși răscoala de care ați pomenit. Nu se poate ca efectele acceleratorului de particule să comporte consecințe într-atât de grave în rândurile oamenilor.

          — Și, totuși, comportă, decretă Killemberg cu asprime, trântind o palmă peste birou. La contact, suprafața metalică vibră instantaneu și, ca o izvorâre de nicăieri, unde electromagnetice începură a se prelinge în plan, extinzându-se, formând un cerc ce avea în centru înscrisă curbura palmei lui Killemberg. Imediat după aceea, undele se disipară în culori vii, parcurgând întreg spectrul, de la tonuri roșiatice, până la un indigo cenușiu, apoi totul se înnegri și culorile dispărură.

          În spatele lui Killemberg se iviră lumini pâlpâitoare, întâi nesigure, apoi tot mai accentuate, și părea că întreg peretele încăperii, până atunci proiectat abstract în vopseluri luminiscente, prindea viață. Luminile, ca niște licurici, începură a se împleti unele în celelalte, creionând contururi vagi, până când, brusc, se desprinseră și pătrunseră în spațiul tridimensional. În fața peretelui se proiectase o imagine clară, rotunjită la colțuri.

          — Priviți, îl îndemnă quantofizicianul pe doctor, trăgându-se în lături pe scaunul rotativ.

          Fasciculele de lumină planau în aer și alcătuiau o înșiruire de imagini cu zgârie-norii metropolei, conectați între ei prin rețele complexe de benzi și scări rulante, situate la înălțime, care se asemănau cu lianele unei jungle, servind drept mici autostrăzi concepute pentru om și folosite drept mijloc de transport de către milioanele de cetățeni pe care îi găzduia orașul. 

          Majoritatea clădirilor întruchipau particularități arhitecturale neobișnuite, care aparțineau celui mai inovator stil al secolului al XXII-lea, „Cupidon": edificiile, a căror baze de câteva sute de metri pătrați planau prin propulsie reactivă deasupra pământului, se subțiau pe măsură ce creșteau în înălțime și se încheiau într-un bicorn împodobit de spirale: un dipol electric care, exercitându-și sarcina, crea la centru un câmp electric menit să absoarbă energia furnizată sistematic de autopropulsoare robuste, ce imitau zborul albinelor . Toate acestea se datorau progresului fără precedent în domeniul fisiunii nucleare: în fiecare sector al orașului se găseau nucleostații ce prestau periodic fisiunea controlată a atomilor de hidrogen, înmagazinând energia rezultată în mașinării menite să alimenteze centrele și clădirile.

          Scările rulante și benzile de mare viteză asigurau o conexiune stabilă între clădirile orașului, fiind împrejmuite de grilaje de protecție și, la nevoie, dispunând de acoperișuri portabile alcătuite din oțel inoxidabil. Datorită acestor măsuri luate de către autorități, se putea traversa cu ușurință, dar într-un timp relativ îndelungat, dintr-o parte în cealalta a metropolei, utilizând numai aceste mijloace de transport.