Gânduri dintr-o zi de mai

Aruncă-mă.

Ard. Flăcările îmi cuprind tot trupul și măruntaiele mi se mistuie, lăsând în urmă cenușă. Cenușa uitării. Nu, scumpule, nu eu sunt cea care te-a uitat. Inima mea încă plânge de dorul tău. De fapt, de acolo pornește focul. Tu ești benzina, iar amintirea noastră e flacăra. Nimeni nu mi-a spus cât de rău o să doară iubirea. Nimeni nu m-a avertizat cum distruge dragostea. Sunt spartă în mii de bucăți. Sunt ruptă de realitate, trăiesc într-un continuu cerc al fanteziei, al irealului.

Când ai plecat, ai dat cu mine de pământ, m-ai lăsat să zac plângând. Ne-ai vândut fericirea pe un bilet spre o viață mai bună. M-ai secat de puteri, mi le-ai furat și le-ai păstrat pentru tine, ca tu să cazi la final în picioare. Mi-ai lăsat inima praf, fără să îți reconsideri alegerile. Dragule, ai uitat însă să îmi iei oxigenul. Total nesemnificativ comparativ cu tot ce mi-ai luat. Oricum mă sufoc. De drag, de dor, de durere. Mă sufoc cu noi; de noi.

Încă am lacrimi. Sunt tot ce mi-au rămas. Asta ai lăsat în urmă. Singurătate și suferință. Singura mea consolare este plânsul regulat, la ore fixe. Ora la care mi-ai spus că pleci și cea la care m-ai părăsit. Știi, încă mai caut soluții care mi-ar putea remedia sufletul zdrobit. Aș putea să îmi beau mințile, aș putea să decad atât de mult încât să recurg la droguri. Dar la ce bun? Tu rămâi singurul meu drog. Aș putea să mă rănesc, dar nimic nu doare mai tare decât plecarea ta. Nici măcar durerea fizică. Aș putea să mă îndop cu pastile și calmante, ca la început. Să vegetez. Și atât. Tu nu ți-ai văzut decât propriul scop și nu te-ai mai uitat în urmă. Nu ți-a păsat că trebuie să calci cadavre pentru a ajunge unde vrei. Nici chiar dacă unul dintre ele era al meu. Dar, asta merit dacă mă joc cu focul. Merit să îmi simt inima stingându-se de dor, stomacul făcându-mi-se ghemotoc la auzul numelui tău.

La plecare, ai uitat să îmi dai foc, dragul meu. Ai uitat să mă arunci în aer, ai uitat să mă omori. Ai uitat că nici un om nu merită să simtă ce simt eu acum. Iar eu? Am uitat că iubirea noastră era liniștea dinaintea furtunii. Am uitat că nu trebuie să mă pierd cu firea în prezența ta, că nu trebuie să cedez. Am uitat de principii, m-am concentrat pe tentațiile și oportunitățile pe care viața ni le arunca în cale.

Cât despre mine? Plănuiesc să îmi găsesc lumina dând foc zilei de ieri. Săptămânii trecute. Lunii trecute. Anilor. Și încă ard.