10 hours and half of earth far

9.

Wow! Acum câteva săptămâni nici nu mi-ar fi trecut prin gând ca voi ajunge la acest capitol...

Și... Ca să începem așa cum v-am obișnuit, dragă cititorule, viața nu este atât de ușoară cum pare, iar atunci când simți că o anumită persoană nu este pentru tine, nu o ține în loc, oferă-i libertatea, oportunitatea de a-și cunoaște sufletul pereche. Chiar dacă doare să renunți, nu irosi timpul acelei persoane dacă tu nu simți la fel... M-au durut chiar și pe mine lucrurile pe care atunci nu le scrisesem pentru prima dată, ba din contră, prin faptul că începusem să mă re-cunosc pe mine, să analizez mult mai mult ceea ce îmi doream de la viață, eliminând toate măștile impuse de societatea în care trăiesc, mi-am dat seama că ceva nu era bine, că nu eram pe drumul bun.

Așadar, era timpul să o luăm pe căi diferite.. I-am trimis acel mesaj, repetat în mintea și în jurnalul meu de nenumărate ori, iar răspunsul lui a fost unul extrem de ok spre surprinderea mea. Mi-a spus că nu știe ce să zică despre acest lucru, și că, cu siguranță nu sunt nici prima fată care i-a zis asta, și nici ultima nu voi fi.

Mintea mea pur și simplu s-a intunecat pentru câteva secunde, și tot ce a putut ieși din mine atunci a fost: "Mult succes cu următoarea! "

Cu toate că atunci nu am putut rezista tentației de a-i scrie din nou, și desigur, următoarele câteva zile am continuat să vorbim, după care am decis că nu e bine nici pentru mine, și nici pentru el și am pus capăt la orice, cel puțin din partea mea. I-am spus și lui acest lucru, ca să nu închei toate lucrurile din partea mea și să mă trezesc peste câteva luni că am logodnic, sau ceva. 

În fine... În continuare m-a avertizat în legătură cu Covid-19, un virus ce pe atunci pentru noi, cei din România părea a fi doar o poveste de groază eșuată.. M-am gândit că poate nu e chiar atât de gravă situația. 

Și acum țin minte ultima zi în care am ieșit împreună cu mătușa mea în oraș. Era o vreme frumoasă afară, nici prea cald, nici prea rece.

Ne-am bucurat de vremea frumoasă și de ziua liberă, mergeam pe stradă ca și cum nimic important nu urma să se întâmple, ne-am întâlnit pe drum cu câțiva prieteni, iar apoi am mers la Mall. Acolo, la fel, magazinele erau pline de oameni, nimeni nu părea să ia nimic în serios, nimănui nu îi păsa de ceea ce se întâmpla. Eu aveam flashback-uri continue cu momentele în care Alex mă avertiza în legătură cu acest virus, iar eu vorbeam despre acest lucru cu Alice, verișoara mea, și Alma, prietena mea cea mai bună din liceu. Cu toate că deja nu mai vorbeam cu el, nu îmi ieșiseră încă în totalitate din minte acele 6 ore petrecute cu cele mai bune prietene ale mele, discutând despre lucruri diverse, printre care și despre ceea ce îmi spusese el despre acest virus. Și m-am bucurat că oamenii apropiați mie, nu au ajuns să contacteze virusul, ce-i drept ar fi fost tragic să știu ceva și să nu dau mai departe. Nici eu nu știam prea multe, dar pur și simplu am început să mă protejez din timp... 

Vorbeam despre ziua în care am ieșit cu mătușa mea. Am întrat în magazine, am cumpărat ca de obicei, toate lucrurile păreau a fi foarte bune, nimic diferit. Când am ieșit de la cumpărături, afară ploua, noi nu aveam umbrelă, și uite așa, ca în filmele americane, am prins primul taxi care să ne ducă acasă. 

Nu știu cum de s-a întâmplat, dar până am ajuns acasă, ploaia s-a oprit, curcubeul afișând-se lângă apusul de soare ce acum trona pe cerul ce cu câteva secunde în urma vărsa lacrimi de tristețe pentru ceea ce urma să vina, pentru zilele în care oamenii nu mai urmau să meargă normal pe stradă, nu se mai puteau îmbrățișa în primul moment în care ve vedeau, nu mai puteau ieși la orice oră, și din orice motiv din casă, nu mai puteau părăsi orașul pur și simplu pentru că așa ar fi simțit nevoia, nu își mai puteau vizita rudele, copiii, nepoții, părinții, bunicii, nu mai puteau împărtăși cu toți ceilalți bucuriile ca o nuntă, un botez, sau tristețile ca înmormântările.... Și credeți-mă că știu că nu e nimic pe lumea aceasta mai dureros decât să pierzi o persoană importantă din viata ta fără a avea ocazia sa îți iei adio, fără să îi auzi ultimele cuvinte, fără să o vezi pentru ultima dată... 

Este greu, inimaginabil de greu, și din păcate nu este imposibil... Încet, încet, încercăm să înlocuim lucrurile pe care obișnuiam să le facem cu tehnologia, pentru că izolarea nu te face să mai gândești, ne agățăm de orice putem pentru a avea măcar un mic contact cu realitatea, măcar un mic contact cu oamenii pe care îi iubim și îi prețuim și uite așa, dintr-o dată, metoda de comunicare pe care ajunsesem să o disprețuiesc datorită lui Alex, și mai mult datorită mie, a ajuns singura metodă de comunicare.

Ironic, nu? Fugi de un lucru, și ajungi la exact același capitol. E ca și cum te-ai învârti într-un cerc la infinit. 

Oare când o să avem curajul de a ieși din rutina noastră zilnică, să ieșim din acest cerc ce ne mănâncă zilele din ce în ce mai mult? 

Dacă până acum întrebările tale zilnice erau până când mai durează izolarea aceasta, vreau să schimbi întrebarea așa:

"Ce pot face să mă simt la fel de bine ca și cum am fi ieșit din izolare? Cum pot petrece acum mai mult timp cu persoanele importante din viața mea? Ce pot face pentru aproapele meu, ca să ne fie izolarea mai ușoară? Cum pot să mă ajut pe mine? Cum pot să te ajut pe tine?"

Sincer, nu te cunosc, dar dacă ai ajuns până aici, înseamnă că ești o persoană superbă cu o răbdare uimitoare și te apreciez pentru asta. 

Ne vedem în capitolul următor! Dar până atunci, ai grija de tine și nu lăsa pe nimeni să îți șteargă zâmbetul de pe față, nu se merita, crede-mă! :)