Cαᴘɪƚσℓυℓ 𝟷

2K 67 8
                                    

ㅤ- Trezește-te odată! Nu știi că azi trebuie să mergi la liceu? Sau ai uitat, draga de tine. spune Seokhyung, "tatăl" meu.

ㅤ- Ah, d-da. Mulțumesc că m-ai trezit. Cred că nu mi-am auzit alarma.

ㅤMă ridic din pat în fugă, apoi îmi apuc telefonul de pe noptieră și fug spre baie. Dar deschizând ușa, observ geamul. De fapt, ce era după geam. Întuneric. Dacă sunt sigură de ceva acum, e că nu a fost vina mea că nu m-am trezit. Pare cu mult mai devreme decât mă trezesc de obicei. Mă uit la ceasul telefonului. Ora 5:30. Seokhyung mă privește, iar eu observ asta. Se abține să nu râdă.

ㅤ- La ora 6 să fii echipată pentru alergat. Sper să nu mă întorc și să nu te vâd pregătită.

ㅤMă uit nedumerită la el. Credeam că am căzut la pace că nu voi mai alerga în timpul liber, fiindcă organismul nu-mi mai permite. Sunt mult prea slabă, iar el știe asta. Cu toții știu asta.

ㅤN-are rost să încerc să mai vorbesc cu el. Ar fi ca și cum aș vorbi singură sau cu un perete. Urâsc atât de mult asta. Totuși, cred că ar trebui să fac ce zice. Adică sunt sigură că ar trebui s-o fac, fiindcă nu vreau să mai creez vreo ceartă între noi.

ㅤÎncep să mă pregătesc, încercând să-mi reiau rutina pe care o urmam pe atunci când alergatul îmi era un hobby. Mă bucur totuși că n-am uitat nimic. Adică hobby-ul ăsta mi-a fost o pasiune îndelungată, până să ajung într-o zi la urgențe, din cauză că mă extenuam prea mult, iar organismul meu nu mai putea face față, fiindcă ajunsesem la o medie mult mai joasă a kilogramelor, având in vedere înălțimea și alimentația mea. În ziua aceea, când m-am întors acasă, ambii mei părinți s-au pus de-acord cu ideea de a renunța la pasiunea mea, pentru sănătate, iar eu normal că a trebuit să accept acest lucru. Poate și dintr-o oarecare grijă pe care începusem să o am eu față de mine și, într-adevăr, față de sănătatea mea.

ㅤ Totuși, ideea cu privire la alergat, nu a mai intrat în discuție de mult timp. Cam de un an jumătate. Și nici măcar în ultima vreme nu s-a mai vorbit despre asta. Cu siguranță Seokhyung a luat decizia asta pe ultima sută de metri, fără a vorbi cu cineva despre asta. Dar ceea ce nu vreau sa ma mai framante e grija si frica de a nu ajunge ca inainte. Totusi, astazi nu sunt sanse sa patesc ceva. O s-o fac prima data dupa mult timp. Acum sunt mult mai bine fata de cum am fost. Mama va afla asta cu siguranta. Si chit ca Seokhyung va vrea sa-mi reiau activitatea asta drept un hobby, mama nu va fi de acord. Dar problema e ca daca voi incepe sa fac asta acum, cu siguranta voi vrea sa o mai fac in continuare.

ㅤAud pași pe coridorul de după ușa camerei mele. Chiar trebuie să mă grăbesc, până nu va intra din nou aici și va începe o cearta cu mine.

...

ㅤ Alerg. Alerg după mult timp. Mi-a fost interzis să fac asta, de catre doctori, de la acea intamplare. Cu toate astea, mi-a fost atât de dor. Și mă simt atât de bine. Lumina încearcă să-și facă prezența, soarele începând să răsară. Mi-a fost dor să văd peisajul ăsta.

ㅤDeja sunt la circa 4 kilometrii de casă și nu au trecut nici măcar 30 de minute. Mă bucur că încă pot face ceea ce am făcut în trecut și că nu mi-am ieșit din mână.

ㅤChit că dimineața asta a fost așa cum a fost, iar acea frică încă mă frământă, mă simt bine. Simt că am reușit să mă eliberez de toate problemele adunate în ultima vreme. Exact asa cum ma simteam cand alergam inainte. Nu pot să nu zâmbesc când mă gândesc la ceea ce in trecut m-a facut atat de bine si care inca o face, dupa timpul in care am lipsit.

ㅤDar starea mea de bine incepe să scadă atunci cand imi aud telefonul bazaind. E o notificare. Il scot din buzunar, iar primul lucru pe care-l fac e sa ma uit la ceas. 6:15. Aish, a trecut atat de repede timpul. Ce e frumos nu dureaza, nu? Ma intristez. Si o fac si mai mult atunci cand vad ca acea notificare era un mesaj de la mama.

𝐀𝐟𝐭𝐞𝐫 𝐀𝐥𝐥 𝐓𝐡𝐢𝐬 𝐏𝐚𝐢𝐧 || Hyunjin (Rescriere)Tempat cerita menjadi hidup. Temukan sekarang