Gustul adevărat al dragostei

CAPITOLUL 5 - Fără blândețe

Îmi trec palmele peste rochia albă și împing cu putere de ușa de la intrare. În fața blocului cu mâinile în piept și sprijinit de o mașină închisă la culoare, mă așteaptă cel mai superb speciment creat până acum de Dumnezeu. Buzele i se arcuiesc ușor și se depărtează cu un pas de vehicul. În sfârșit mi se calmează respirația și nu mai tremur.

— Julian.

— Domnișoară Kensington.

Îmi deschide ușa la mașină și mă lasă să mă strecor înăuntru. Urmăresc cu privirea linile delicate ale vehiculului și observ înscripția de pe volan: Porche.

Drăguț.

— Sper că te-ai pregătit bine pentru dans în seara asta. Îmi trage cu ochiul și se așază pe scaunul șoferului.

Mașina toarce ca o pisică când pornim, iar mâinile lui strâng cu fermitate pielea volanului. Pumnul imaginar mă lovește din nou în stomac gâdindu-mă la tot ce pot face mâinile alea, dar apoi fața lui Stacey îmi trece prin minte și pun pauză fanteziei. Nu pot să mă abțin, oftez puțin în sinea mea și cred că mă aude, pentru că se întoarce spre mine.

— Se pare că cineva nu este în cea mai bună stare astăzi. Te neliniștește ceva?

— Cine, eu? Nu, sunt...

Sunt o carte deschisă.

— Am avut o neînțelegere cu sora mea, recunosc.

Fir-ar, poate nu ar trebui să îi spun chiar totul despre mine.

— A luat o decizie care nu cred că este în interesul ei și sunt puțin stresată din cauza asta. Cred că mă urăște.

— Nu văd cum ar putea cineva să te urască.

Mă uit cu ochii mari la el și înghit în sec.

— Are doar 20 de ani. De fapt... acum are 21, mă corectez. Nici măcar nu contează, spun lăsându-mi mâna să se odihnească pe picior. În ochii mei va fi mereu sora mea mai mică pe care o să vreau s-o protejez.

— Și sunt sigur că faci o treabă grozavă, spune el, luându-mă prin surprindere când își lipește palma dreaptă de a mea, conducând cu o singură mână. Frații mai mici pot fi o adevărată corvoadă, dar e de datoria noastră să nu îi lăsăm să facă aceleași greșeli ca noi. De asta cred că trebuie să o lași să

Îmi mușc buza și mă uit din nou la el. Am zis prea multe. Trebuie să învăț să mai tac naibii din gură.

— Ai și tu frați Julian?

Dă din cap afirmativ și întoarce de volan.

— În orice caz, să nu ne întristăm în această seară domnișoară Kensington. Hai să ne axăm pe lucruri mai... palpitante.

— Îmi cer scuze, nu vreau să par o plângăcioasă.

Zâmbește suav și oprește motorul mașinii. Îmi dau seama abia acum că am ajuns deja. Julian coboară și vine să îmi deschidă și mie ușa.

Suntem în Soho, iar el a oprit mașina în fața unei clădiri cu câteva zeci de etaje. Da, cu siguranță am subestimat locul în care vom merge și m-am îmbrăcat neadecvat.

— Îmi permiți?

Mă uit spre mâna lui întinsă și clipesc de câteva ori ca să îmi dau seama la ce se referă. Fac ochii mari și îi ofer la rândul meu mâna. Cu o atitudine extrem de relaxată Julian își împreunează degetele cu ale mele și pornim împreună către locație. Îi zâmbesc crispată.