Ab Aeterno

III. Actus Reus

          — Îmi pare rău, repetă ea, mai tare de data asta, și se apropie de el.

          Damen se întoarse cu spatele, se depărtă și se așeză jos, privind în gol. Freya îl urmă și se așeză și ea lângă el. Îi prinse mâna într-a ei și-i mângâie obrazul cu cealaltă, iar el tresări ușor când îi simți degetele delicate. Își sprijini capul de umărul ei și suspină. Femeii îi era greu să înțeleagă reacția lui de mai devreme, cu atât mai mult cu cât nici el nu putea înțelege prea bine. Nu știa nimic despre interacțiunile dintre oameni. Nu mai trăise niciodată o astfel de experiență. Simțise tensiune în aer, simțise cum Freya îl străfulgerase cu privirea și cum vocea ei îi răsuna în minte precum un coșmar. Și, apoi, pur și simplu cedase fricii.

          Brusc, simțiră cum pământul începu să se cutremure și, în jurul lor, aerul se răci. Freya își smulse mâinile înapoi, încrucișându-le din reflex la piept și frecându-și brațele cu palmele. Pielea i se zbârlise de la frig. Damen își ridică capul și se uită, panicat, în jur. Apoi, cutremurul se opri. Se ridicară în picioare și se priviră reciproc în ochi. Își ridicară apoi ochii, parcă în sincron, spre cer. Și rămaseră cu gurile căscate. Se înnorase. Era prima dată când se întâmpla asta în acel loc. Soarele fu ascuns sub nori gri, iar totul în jurul lor se întunecă.

          — Ce e asta? întrebă Damen, cu vocea tremurându-i. Ce se întâmplă?

          — Cred că se apropie o furtună, îi explică Freya.

          Și așa și fu. Căci, în scurt timp, cerul părea să se spargă în mii de bucățele, cu tunete puternice și fulgere luminoase pe fundalul dezordonat al nuanțelor de gri. Femeia avu impresia că-l aude pe Damen șoptind cum cerul o să se prăbușească. Dar oare chiar era posibil așa ceva? Chiar putea cerul să se prăbușească? Și atunci, bărbatul simți un strop de apă în podul palmei. Apropie mâna de ochi și, deși îi tremura, încercă să privească cu atenție.

          — Damen? Ești bine? întrebă Freya, însă nu primi niciun răspuns; bărbatul continuă să-și privească podul palmei. Damen!

          Și mai picară alți stropi. Îi simți pe mâini, pe umeri, pe cap. Pe întregul corp. Din ce în ce mai mulți și mai deși. Ridică privirea spre Freya, iar ea îi putu simți frica străfulgerând-o. Un vag sentiment de milă o cuprinse. Și, cumva, amuzament. Era amuzant, arăta ca un om căruia i se șterseseră toate cunoștințele și apoi fusese trimis în lume, să redescopere totul. Aproape chicoti. „Tabula rasa", gândi ea.

          — Calmează-te, îi spuse ea și se apropie de el.

          Îi puse o mână pe umăr și simți cum vântul începu să-i bată în față, în spate și în laterale, de parcă ar fi suflat din toate direcțiile. Damen o prinse de cealaltă mână. Vântul bătu tot mai tare, precum un vârtej ce se forma în jurul lor chiar în acel moment. Părul femeii zbura în toate direcțiile.

          — Totul e în regulă, strigă Freya, încercând să acopere șuieratul vântului, apoi îl trase mai aproape de ea și-l strânse puternic în brațe.

          Și-l putu simți cum se liniștește. Rămaseră așa o vreme. Erau parcă prinși într-un cilindru de aer și praf și ploaie. Ploaie aruncată din toate părțile de către vânt; era rece și revigorantă. Când se simți pregătit, Damen îi dădu drumul Freyei. Vântul se opri, iar cei doi își pierdură echilibrul. Pășiră de câteva ori în spate și se prăbușiră apoi pe pământ. Se priviră. Freya îi zâmbi, iar Damen repetă gestul. Și începură să râdă. Ploaia se opri la scurt timp, însă cerul rămase înnorat. „Devastat", îl numi Damen. Freya îl asemănă unei ruine, dar Damen nu știa ce înseamnă „ruină", așa că ea îi explică.

           — Oare furtuna a fost și dincolo de barieră? întrebă el din senin.

          — Judecând după cum arată cerul, probabil că da, răspunse ea. Nu pare să fie senin nicăieri cât ține orizontul.

          — Oare Deimos e bine?

          Întrebarea lui o surprinse pe Freya. Își dădu seama că ea nici măcar nu se gândise la Deimos în tot timpul ăsta. Totuși, el nu avea ce să pățească. Cu siguranță fusese luat prin surprindere, la fel ca ei, însă Damen avusese nevoie de ea cu adevărat. Dacă ar fi fost cu Deimos, ea ar fi fost cea care ar fi avut nevoie de protecție. Acum însă se simțea puternică. Superioară chiar. Simțea că cineva avea nevoie cu adevărat de ea. Chiar și așa, ar fi trebuit să se gândească la Deimos. Nu-și putea da seama cum, preț de câteva momente, îl uitase complet, de parcă nici măcar nu existase. Damen, în schimb, se gândise la el, iar asta o speria pe femeie. Își aminti cum el îi urmărise atâta vreme, iar gândurile de noaptea trecută îi reveniră. Damen putea fi periculos. Damen îi privise, îi studiase și, chiar dacă ea nu putea concepe asta așa ușor, se atașase de ei. Ea îl vedea ca pe un străin, în timp ce el îi cunoștea poate la fel de bine cum se cunoșteau ei. El fusese mereu acolo și nu-i scăpase nicio clipă din ochi.

          — Trebuie să trecem bariera, spuse ea tare și răspicat, privind în gol peste umărul lui. Trebuie să ajungem la Deimos. Trebuie să ajung la Deimos.

          — Nu putem trece bariera, Freya, spuse Damen calm. Am încercat de atâtea ori... Pur și simplu, nu putem.

          — Uite că eu am putut! se răsti ea. Iar acum vreau să mă întorc. Și o voi face.