Ab Aeterno

III. Actus Reus

❂

          Noaptea trecuse parcă într-o clipă pentru Freya. Adormise la marginea iazului, iar Damen n-o deranjase. Stătuse lângă ea, privind-o. Era mult mai frumoasă de aproape. Buclele-i blonde păreau să strălucească în lumina lunii. Pe timpul zilei, când soarele lumina puternic, la fel făcea și părul femeii. El îl avea negru ca smoala, la fel de ondulat ca al ei, însă nu la fel de lung. Deimos, în schimb, avea părul mai scurt și mult mai deschis la culoare decât al lui Damen. Observase și că Freya era mai scundă decât el. Aproape aceeași diferență ca cea dintre femeie și Deimos. Ar fi vrut să știe care din ei doi era, totuși, mai înalt. Cândva, se întrebase de ce existau toate acele diferențe între ei și, chiar și așa, erau foarte asemănători. Apoi răspunsul venise de la sine. Nici măcar copacii nu arătau toți la fel. Ori florile, ori băltoacele de apă, ori norii. Pur și simplu, așa fuseseră făcuți – fiecare unic într-un mod sau altul.

          Când Freya se trezi, Damen nu mai era prin preajmă. Se simți de parcă retrăia momentul în care îl văzuse pentru prima dată. Cumva, atunci, știuse că nu e Deimos, ci altcineva, chiar înainte să-i vadă chipul. Simțise asta. Acum însă putea vedea mult mai ușor împrejur, căci soarele era deja răsărit. Se simțea bine, revigorată. Se ridică în picioare și îl văzu pe Damen lângă un pom, încercând să smulgă un fruct. Când reuși, îl duse la gură și mușcă cu poftă. Probabil auzi zgomotul pașilor Freyei, care se apropia încet, căci tresări și se întoarse spre ea.

          — Te-ai trezit, concluzionă el, iar Freya dădu din cap. Vrei? Aș mai putea culege câteva...

          Femeia refuză. Își fixă privirea pe mărul roșu din mâna lui și simți cum un fior o cuprinde. Ar fi fost prostesc să accepte.

          — N-am să gust din mărul ce a alungat-o pe Eva din Paradis, Damen. Nu acum, îi spuse ea.

          Iar Damen ridică derutat din sprâncene. Încă nu știa cine era Eva, ori dacă măcar ar fi trebuit să știe. Freya îi putu simți nedumerirea și, deși nu era sigură dacă e sincer, se văzu nevoită să explice.

          — Cândva, au existat doi oameni, Damen, începu ea și continuă să pășească, extrem de lent, spre el. Adam și Eva. Aveau o întreagă lume doar pentru ei – Raiul – și nu duceau lipsă de nimic.

          — Precum tu și Deimos, șușoti Damen.

          — Precum eu și Deimos, repetă Freya. Și, în ciuda a toate astea, ceva nou a apărut. Un șarpe. Iar acel șarpe i-a convins pe cei doi să guste din fructele unui măr din care le era interzis să guste.

          — Și atunci au fost alungați din Rai? întrebă Damen.

          Freya aprobă. Când își termină mica poveste, între ei mai erau doar câțiva centimetri. Și, deși era mai scundă, femeia luase o postură impunătoare. Îi putea simți neliniștea bărbatului. Glasul îi tremurase și vorbise încet. Inima-i bătea cu putere, iar respirația îi era sacadată. Freya putea observa toate astea, însă nu voia să dea înapoi. Voia să vadă dacă nu cumva Damen se prefăcea. Dacă nu cumva o mințea. Căci ea putea simți mincinoșii. După un scurt timp, Damen păși în spate, ușor panicat. Scăpă mărul din mână, însă asta nu-i trezi nicio reacție. Freya se dădu și ea în spate. Îl analiză încă o dată. Îl speriase, chiar îl speriase.

          — Îmi cer scuze, șuieră ea, însă el păru să nu bage de seamă.

          În momentul ăla, Damen îi păru atât de inocent și vulnerabil, încât renunță instant la gândul că el ar fi putut avea intenții rele. Nimeni n-ar fi reușit să se prefacă atât de bine. Nu, Damen nu se prefăcea. Însă, chiar și așa, teoria încă-i părea plauzibilă femeii. Lucrurile se pliau prea bine. Un Adam, o Eva, un Paradis și, în final, un șarpe care avea să năruiască totul. Doar că poate nici el nu știa că avea să facă asta.