Matematica iubirii | Finalizată |

Capitolul 31

— Bună, cu ce te pot ajuta? O întreb eu și îi fac semn să se așeze pe canapea.

— Vă rog eu, nu vreau să afle colegii mei sau părinții că vin la un psiholog. Mi-a spus ea pe un ton foarte serios.

— Nimeni nu va afla, ceea ce se întâmplă în acest cabinet rămâne aici. Am liniștit-o eu.

După asta au urmat aproape 2 ore în care mi-a povestit întreaga ei viață. Este singură la părinți, deși și-ar fi dorit un frate sau o soră, iar de prietenii nici nu se pune problema. Părinții ei nu îi permit mai nimic, tot ce vor e ca ea să învețe non-stop și nu o lasă să iasă din casă în afara drumului până la liceu și înapoi. Practic toată viața ei a fost controlată de cei care se numesc părinți.

Și dacă asta nu e de ajuns, tatăl ei obișnuiește să bea foarte mult și des, iar uneori recurge la violență. Cu ea nu recurge la violență fizică, doar prin cuvinte o rănește, în schimb mama ei nu are atâta noroc. Iar cea mai mare problemă este că ea a fost de multe ori spectator la ce făcea tatăl ei, și de multe ori îi auzea țipând unul la altul.

I-am promis că o voi ajuta dacă lucrurile nu se vor liniști și dacă vrea să vorbească cu cineva îi voi fi mereu alături. Și nu din obligație, fiindcă sunt psihologul ei sau directorul, dar fiindcă am anumite sentimente față de ea. Și aici nu e vorba de aceleași sentimente pe care le am pentru Ana, în nici un caz nu m-aș gândi să formez o relație cu o adolescentă, ci am sentimente ca pentru sora mea. Nu știu de ce, dar uneori când mă uit la ea văd unele asemănări cu mine sau cu Amalia.

Iar când telefonul a sunat și am văzut numărul ei pe ecran am știut că ceva rău s-a întâmplat. Am încercat să o calmez și cât de repede am putut m-am scuzat de la familia Anei, mi-am adunat toate lucrurile și am urcat în mașină. Tot drumul am stat ca pe ace, mă întrebam ce s-a întâmplat atât de grav încât să mă sune tocmai în ziua de Crăciun. La telefon părea foarte, dar foarte afectată, se auzeau suspinele ei și cu greu a reușit să îmi spună: „Ajutați-mă, vă rog!". Mai multe nu am reușit să vorbesc cu ea, dar mă bucur că am reușit să o fac să-mi trimită adresa ei.

Nu știu nici cum am reușit să o fac să aibă încredere în mine ca să-mi spună tot ce are pe suflet. La primele ședințe cu noi pacienți, mereu este mai dificil până prind curaj să vorbească. Dar la ea nu a fost cazul, încă din prima ședință mi-a spus totul, iar eu nu pot decât să mă bucur. Și de asemenea m-aș fi așteptat să o aleagă pe domnișoara Andrada, nu pe mine care sunt bărbat.

Drumul către ea a fost un adevărat chin. Mă gândeam la ce a pățit, ce a adus-o în starea în care se afla și a determinat-o să mă sune. Dar și vremea care nu era prea frumoasă și zăpada de pe drumuri nu m-au ajutat deloc. Am încercat să conduc cu viteză, dar în același timp să nici nu provoc un accident sau să rămân blocat din cauza ninsorilor.

Sunt aproape de adresa pe care mi-a trimis-o și mă întreb oare ce caută ea în această zonă. Din câte știu face parte dintr-o familie înstărită, deci ar trebui să stea într-un cartier rezidențial. Iar zona în care mă aflu eu acum este de la marginea Brighton-ului, un loc în care o fată nu ar trebui să se afle. Pericolul se simte la orice pas, sunt tot felul de bărbați care fumează sau bea printre clădiri și femei la marginea drumului.

Mai înaintez puțin și o văd, stă ghemuită între 2 clădiri și cred eu că plânge, ceea ce înseamnă că nu a reușit să se liniștească deloc. Parchez repede mașina și cum aude portiera se ridică în picioare, iar când observă că sunt eu îmi sare în brațe. O strâng în brațe și încerc să o liniștesc. Mi se rupe sufletul când o văd așa, dar acum sunt cu ea și voi face tot ce pot să o ajut să treacă peste asta.