Exercițiu de memorie

Amar

- E asezata pe un piedestal.

 -Ca un fruct ce astepta sa fie mancat.

-Un grapefruit , nu trebuie decat sa ii dezgolesti pulpa si sa ii sfasii amarul.

-10 muscaturi flamande.

-10 picaturi ce se scurgeau alene pe buzele rosiatice.

-10 tipete alene rostite.

-O vezi cum isi ia piedestalul in mana si alearga, lacrimi zemoase raman in urma, indicii pentru a fi gasita.

-E goala.

-Si trista. Dar nu doreste sa isi termine povestea aici.

 -Intunericul o invaluie. A disparut.

-Pentru noi. Uite-o, porneste spre alta lume. Rade. Plange. Fuge spre nicaieri. E vie!

          Era intuneric cand picioarele i-au atins prima data pamantul rece. Era inconjurata de spini negri ce ii zgariau gleznele in incercarea de a-i imprima pe pielea alba trandafiri cruzi. Acestia  ii ofileau mersul sprinten si incercau sa ii ademeneau pasii spre abisuri intunecate, inmiresmate de moartea unor suflete. In interiorul ei, sufletul proaspat nascut se zbatea la vederea unei realitati pe care nu era pregatit inca sa o accepte. Peste tot se aflau oameni goi, tatuati cu simboluri, unele dintre ele se repetau pe pielea a mai multor persoane, unele fiind mai mari, colorate, in timp ce altele pareau mai neinsemnate, ca si persoanele pe care le purtau, fiind  resemnate cu o anumita situatie. In spatele lor domneau castele de plastic ce pareau sa se topeasca, pentru a fi reconstruite mereu si mereu, mai mari si mai mari .

Nici un loc pentru piedestalul ei in acest imens de intuneric.

 Isi lovi la un moment dat gandul de imaginea unui ideal uitat dupa un nor firav de vreun calator. Semana cu lumina ce ei i se scurgea din privirile inocente in picaturi pe care pamantul le sorbea nesatul. Nu era singura. Grabi pasii spre un intuneric mai dens, in care trupul ei incerca sa isi faca loc. TIpetele noptii se auzeau apropiindu-se de necunoscuta ce parea sa ii sfideze, cu nepasare. O melodie fredonata in dulcea nebunie a sperantei picta frumos atmosfera din jurul ei, lasand in amintirea pamantului  urma unui alt calator.

-Ea chiar credea in existenta unei lumini?

-Ei ii placea sa creada orice. Credea ca viii asta fac si obisnuia sa ii imite.

-Era naiva.

- Nu, ea stia. Dar nu era lumea ei, unui calator nu ii pasa.

-S-a oprit.

-A descoperit deja?

   Buza de jos ii tremura. Se creau linii fine, sau adanci, ce incadrau un intreg tipat. O durea, desi nu ar fi trebuit sa ii pese. Credea ca menirea ei era sa fie apa. Sa lase urme adanci in pamanturile pe care calatorea. In fata a aparut sufletul ratacitor pe care il cauta, sustinand un alt piedestal, pe care, de aceasta data era o bucata aurie de metal. Il privi initial cu nedumerire. Nu intelegea inca. Nu voia sa vada ca el nu si-a uitat idealul, ci l-a abandonat.

- E ipocrita. Ea se voia asezata in locul metalului.

-Cred ca l-ar fi impartit. Parea sa fie lumina atunci.

-Intunericul imi ingheata cuvintele acum.

Se apropie de acesta. Ii schimba pozitia mainii libere, ridicand-o intr-o rugaminte infinita. Ii aseza pretiosul obiect pe care il purtase cu ea in aceasta lume,  presandu-i degetele ce aratau neajutorate. Se apropie de calator, asezandu-si piciorul gol si murdar de noroi pe genunchiul acestuia, ca mai apoi sa isi continue excaladarea ce imprastia in jur un miros de cenusa arsa. Se aseza pe piedestal, pozand pentru universul ce amuzat ii privea. 

-Lumina a devenit un accesoriu.

-Astfel a inceput sfarsitul.