Gustul adevărat al dragostei

CAPITOLUL 1 - Între ciocan și nicovală

Bunica mea nu s-a sfiit să le oprească pe niciuna dintre fetele din familia Kensington să se bucure de plăcerile adevărate ale vieții. Dacă nu aș fi cultivat această pasiune cu atâta drag cu greu aș mai fi rezistat aici. Săptămânile calde de vară pe care le petreceam cu sora mea la ea la țară sunt printre puținele amintiri din copilărie pe care le mai păstrez cu drag.

Sarah vine la mine cu ochii ei mari, căprui și îmi miroase preparatul.

— Arată minunat! mă felicită ea.

Cred că este singura persoană din bucătărie care a rezistat mai mult decât mine la toată presiunea și nebunia care are loc zi de zi aici. Motivele sunt cu siguranță diferite, eu de exemplu știu că ar fi aproape imposibil să reușesc să îmi plătesc chiria dacă aș merge oriunde altundeva pentru că salariul este extraordinar de bun chiar și pentru cei lipsiți de experiență cum am fost eu. Dacă ar fi să îl exclud pe Giovanni care îmi stă ca un ghimpe în coastă zilnic, aș putea spune chiar că ăsta e cel mai tare job din lume. Gătim pentru oameni importanți, fac parte dintr-o echipă devotată și serioasă și când mă trezesc dimineața nu îmi vine să vomit gândindu-mă că plec la muncă.

— Ești drăguța Sarah, dar abia dacă reușesc să îmi mai țin ochii deschiși. Nu văd cum ar putea să iasă ceva aspectuos, având în vedere că nu văd aproape nimic.

— Of, știu despre ce vorbești, eu abia apuc să îmi mai văd copiii, își șterge mâna de șorț și aud un sâsâit din partea ei. Cu colțul ochiului îi văd semnul de la încheietură, o arsură urâtă pe care a căpătat-o din cauza mea săptămâna trecută.

Îmi tot cer scuze din priviri, dar ea doar îmi oferă un zâmbet și mă atinge ușor pe spate înainte să se retragă și să meargă la bancul ei de lucru.

Privesc spre peretele cu ceasul și inspir pregatindu-mă psihic pentru valul de comenzi ce o să urmeze mai departe la cină. Managerul de sală ne-a anunțat că astăzi un magnat în imobiliare o să aibă o cină alături de familia sa numeroasă, pentru a sărbători un eveniment extrem de important împreună și vor închide întreg restaurantul doar pentru ei. Ceea ce nu poate însemna altceva decât muncă la foc automat.

*

E cald ca în flăcările iadului aici. Nu, cred că e puțin mai cald decât acolo. Toată lumea se mișcă cu precizie și cu vigilență. Chef Giovanni ne coordonează de la o distanță considerabilă, adică din baie de unde și-a luat în ultima ora cel puțin 30 de pauze.

— Alex, coastele sunt gata, lasă-le să mergă pe sală! Jack, desertul trebuie pus la frigider 5 minute înainte să unești părțile de mousse, o să te ajut eu să le încropezi.

— Da șefa, glumesc colegii mei salutându-mă ca niște militari. Râdem împreună, dar continuăm să facem treabă pentru că nu este timp de pierdut.

Știu că nu pot fi recomandată în materie de studii, sau de excelență în domeniul culinar sau... poate nici măcar de experiență. Nu tocmai eu. Însă de ceva vreme colegii mei au căpătat o urmă de încredere în mine, iar eu reușesc cu cel mai mare drag să îi coordonez în situațiile de nesiguranță, când au nevoie de o mână în plus, sau pur și simplu dacă vor să se plângă cuiva. Am făcut o înțelegere tacită ca eu să îi îndrum și să ne ajutăm reciproc atunci când Giovanni dispare subit, cu riscul de a-și asuma ei greșelile mele. Până acum rata de succes a fost de 99%. Pentru că singura care a fost până acum certată ulterior pentru greșeli am fost tot eu.

Nu știu când s-a întâmplat asta, sau cum, nu știu peste ce noroc, sau ghinion, am putut să dau, astfel încât să ajung tocmai eu, amârâta de mine, să dau sfaturi de gastronomie într-un restaurant de top din New York. În ziua în care am luat inițiativa de a coordona sub acoperire, cu toate riscurile aferente, îmi place mie să cred că e ziua în care am câștigat cu adevărat respectul colegilor mei și mi-am depășit orice limită.