Te privesc până-n păcat

Capitolul I

Capitolul I

Credeam că vacanța de vară petrecută alături de părinții mei mă va plictisi până în măduvă, dar nu a fost așa. Un singur regret am, o să-mi lipsească valurile mării și sunetul relaxant pe care le făceau în fiecare dimineață. Am decis alături de ai mei că studiatul în Arizona, SUA ar da mult mai bine pe viitorul meu dosar, decât dacă aș fi rămas să fac liceul în Kavala, orașul meu natal. Grecia e foarte departe de aici, așa că îmi văd părinții doar în vacanța de vară. Uneori, de Crăciun vin și ei la mine, cu pretextul „vrem să ne bucurăm și noi de zăpadă".

Astfel că, împart apartamentul cu verișorul meu Adonis, care e ditamai adultul la frumoasa vârstă de 24 de ani. Lucrează într-o corporație fandosită și mă finanțează și pe mine, deși eu am insistat că pot să-mi fac singură banii. Dar el e de părere că statul la tejghea și făcutul de cafele nu reprezintă o prioritate pentru mine. Timp de doi ani nu m-a lăsat să muncesc nici măcar un minut. Am hotărât că treburile casnice sunt singurele de care e nevoie să mă ocup.

Adonis nu are nici frați, nici surori. Ca urmare, adoră să-mi dea ordine și să facă pe fratele mai mare. Suntem foarte apropiați. Acasă, părinții mei și ai lui au o tavernă tradițională grecească împreună, o mică afacere de familie. Mâncarea e foarte bună și atmosfera e minunată pe tot parcursul anului. Noi doi eram foarte apropiați, Adonis mi-a ținut mereu spatele și m-a învățat o mulțime de lucruri. Iar când a plecat să studieze în America, corăbiile mele s-au scufundat. Am rămas singură și parcă nici prăjitul calamarilor proaspeți nu mă mai încânta. A plecat la 19 ani la facultate, iar următorii trei ani i-am petrecut plângându-mă de dorul lui. Astfel că, ai mei au decis că ar fi mai bine să fac liceul în Arizona și să locuim împreună.

Clasa a XI-a, nu-mi vine să cred cât de repede a trecut timpul.

Intru pe porțile liceului și decid să-mi caut prietenii. Ceasul indică ora 8:46, mai am nu mai puțin de paisprezece minute să ajung la prima oră. Filozofie, materia mea preferată, iar doamna Pliers este și profesoara mea preferată. Cutreier holurile aglomerate, dar nici urmă de Helena, sau Hardin. Mă opresc la cantină și-mi iau o cafea și un covrig dulce și mă hotărăsc să intru în clasă, care e relativ goală. Pe lângă câțiva elevi care nu lipsesc nici atunci când li se spune că ora s-a anulat, nu e nimeni.

O fi o glumă?

- Hei ochelaristule, unde e toată lumea?

- Ă-ă-ă nu știu, cred că am auzit ceva în legătură cu doamna Pliers, cum că și-ar fi dat demisia, se îneacă și tușește zgomotos. Dar cred că sunt doar niște zvonuri.

- Deci, trebuia să rămân acasă la prima oră, realizez într-un târziu.

- Nu, ora se ține, toată lumea la locurile sale, se auzi o voce gravă, urmată de un bărbat înalt.

Ia stai puțin. E chiar tipul din spatele liceului. E Abel. Știam eu că nu poate fi elev cu barba aia stufoasă de Moș Crăciun.

Revelația mea este urmată de un fulger de indignare. Dacă el este cel care îi ia locul profesoarei mele preferate voi avea o mică criză existențială. Nu se poate una ca asta.

Mă așez în bancă după ce acesta își drege glasul de câteva ori, semn că nu i-am luat în seamă ordinele clare. Iau o gură din cafea, dar e atât de tare încât mă strâmb după prima înghițitură. Femeie bătrână și surdă, am spus o cafea cu lapte, nu un expresso amar ca o zi de luni.

- Observ că și colega voastră a renunțat la cafea, nu suntem la Starbucks, domnișoară, îmi atrage atenția. Dați-mi voie să mă prezint, sunt ...