Capitolul 7 - O vrajă s-a spulberat şi blestemul a crăpat

40 16 0
                                    

         — Dacă bunica nu mă mai poate ajuta, atunci poate mama îmi poate spune câte ceva... Sau Aris, se gândi Umblățica, disperată că a intrat în impas.

         Urcă nehotărâtă scările beciului și se opri în bucătărie. Deschise ușa frigiderului, privind fără să vadă nimic, apoi luă la întâmplare o cutie cu lapte și își turnă în cană. Sorbi câte o gură și încerca să-și facă un plan în minte cum să-i abordeze pe cei doi.

         Era timidă, iar mama ei avea obiceiul să o repeadă, așa că o discuție cu ea nu dura niciodată prea mult.

         Cu Aris era și mai complicat. Acum în ochii lui poate că devenise proasta satului. Ce să-i spună?

          — Albinosule, noi doi avem ceva de discutat așa că fii atent câteva minute cât ești lângă mine, fiindcă am ceva nelămuriri și cred că tu ești în măsură să mă ajuți.

         „Vax... eu și tupeul. O să mă bâlbâi imediat ce o să-mi încep fraza, iar el o să-și piardă răbdarea și îmi va întoarce spatele... sau poate că nasul meu îi va acapara privirile și-l va ține captiv în discuție."

        Zâmbi amar apoi dădu cu mâna prin aer ca să-și gonească gândurile aiurea, când deodată simți pe umăr o căldură care părea să o împace cu lumea ei.

         Întoarse capul curioasă și își văzu mama. Într-un mod neobişnuit, chipul îi era zâmbitor, nu supărat ca mai mereu.

        — Draga mea, ai împlinit deja cei şaisprezece ani, dar noi n-am apucat să stăm de vorbă despre asta până acum. E un moment de răscruce pentru tine și toate alegerile pe care le vei face de-acum încolo, îți vor marca tot restul vieții, așa cum mi s-a întâmplat și mie, doar că eu am fost... oarecum diferită de tine.

         „Oarecum diferită?"

        Ce „oarecum"? Mama ei era frumoasă, ea, în schimb, semăna cu bunica ei cea năsoasă.

         Ceva nu era însă în regulă cu toată această discuţie şi Umblăţicăi nu-i venea să-şi creadă urechilor. Mama ei se comporta total diferit. Se temu că e doar un vis – din acela frumos ca în fiecare noapte – apoi avea să se trezească şi ar fi retrăit realitatea aceea dureroasă şi plină de umilinţă.

        — E greu, mamă? întrebă într-un târziu, văzând că mama sa aştepta un îndemn ca să-şi continue sfaturile.

        Mama nu se arătase niciodată atât de binevoitoare. Nici nu era sigură că era ea şi nu o oarecare „dublură" trimisă de Vrăjitoarea cea Hidoasă ca să o chinuie cu mirajul normalităţii.

        — Cel mai greu va fi să decizi cât de sinceră poți fi cu tine, să ştii ce doreşti și să iei o hotărâre rapidă și corectă.

        Umblăţica era tot mai uimită. Era greu să accepte că mama ei era atât de blândă. Un val de iubire o încălzi în tot trupul. Chiar şi nasul i se făcu roz. Atunci, simţi că era momentul să afle răspunsul la întrebarea care o chinuia de când se ştia.

        — Nu te-am întrebat niciodată, dar simt că trebuie să ştiu. De ce bunica a fost prințesă și tu nu?

         Mama Umblățicăi zâmbi înțelegător, o privi cu o duioșie de care n-o credea în stare apoi, în timp ce-i prinse mâna în palmele ei, luă loc lângă ea. Fata era din ce în ce mai uluită.

         — Mi-era tot mai greu să mă împart între cele două lumi, iar dincolo, totul semăna cu o minciună. Mă îndrăgostisem aici, pe pământ, în lumea de sus, și nu puteam fi o lunatică alături de cel pe care inima mea îl alesese. Ar fi însemnat să-mi trăiesc viața îngrădită de secrete, să mă las copleșită de responsabilități pe care nu mi le doream și de fapt să nu trăiesc nici aici, nici acolo pe de-a întregul. Poate că mi-a fost mai ușor să aleg să fiu o muritoare de rând. Eșecul iubirii mele neîmpărtășite s-a soldat, cum era și de așteptat, cu o despărțire. Venirea ta pe lume, mi-a ocupat tot timpul și așa am reușit să n-o iau razna. Nopțile mă tot gândeam cum să-mi curm viața abia începută, până când, într-o zi, cel căruia tu îi spui tată a hotărât să-mi fie alături. Fusese slujitorul cel mai credincios al bunicii tale și a rămas lângă mine, crezând că e de datoria lui să mă protejeze. Era un bărbat spre sfârșitul tinereții, iar eu o copilă. Îl supuneam la cele mai nebunești capricii, iar el făcea orice îi ceream fără să întrebe de ce. Nu ştiu nici până azi dacă m-a iubit sau dacă doar ne obișnuiserăm unul cu altul... M-a educat, m-a învățat cum să mă port, cum să citesc oamenii după gesturile lor sau după tonul vocii, dar nu putea să mă facă să visez din nou. De când portalul mi s-a închis în față, n-am mai visat și toate nopțile mele s-au scurs de atunci fără rost. Simt că mi-am trăit viața pe jumătate... Sunt o ratată, dar eu am ales să trăisc așa și nu mai pot schimba nimic pentru mine.

         Fata o privea din ce în ce mai uimită. S-ar fi pişcat cu putere ca să vadă dacă visează, dar nu era prea amatoare de durere. Mama sa era însă uimitoare. Până atunci îi arătase mereu că n-o iubeşte, că este ruşinea vieţii ei şi că şi-ar fi dorit să n-o nască, decât să trăiască o asemenea ruşine, iar acum...

          Ce se întâmplase cu ea? Era fermecată, bolnavă, amnezică? De ce aveau această discuţie tocmai acum?

          Umblăţica nu mai suportă să stea în ceaţă, închise ochii şi îşi înfipse cu putere dinţii în mână. Urlă de durere, dar mama sa nu dispăruse. O privea cu aceeaşi dragoste ca şi înainte.

         „Ceva nu e în regulă. Mama mea nu este mama, sunt sigură!"

         — Ştiu că nu m-am purtat cum trebuie cu tine. Am fost vrăjită şi eu de Vrăjitoarea cea Hidoasă. Din cauza ei te-am urât încă de la naştere...

          Îşi drese uşor vocea. Umblăţica se uită uimită spre mama ei. Plângea. Fata se simţi imediat neputincioasă şi nefericită.

          — Mamă....

        — Trebuie să merg până la capăt cu tot ce am de spus.

          În continuare, mama Umblăţicăi îi povesti cum Vrăjitoarea cea Hidoasă îi furase sufletul şi îl ascunsese într-o scoică din altă lume dar, ciudat, dintr-odată, de puţină vreme, se simţea eliberată, dornică de a-şi asuma responsabilitatea şi bucuria de a o creşte şi de a o îndruma.

         Umblăţica se gândi la cărarea cea cu scoici pe care păşea atunci când se ducea să se scalde şi inima i se umplu de bucurie când îşi dădu seama că probabil călcase la un moment dat – din greşeală, dar şi din fericire – chiar pe scoica în care era captiv sufletul mamei sale. Îl eliberase, iar mama sa revenise la normal.

          Auzi în gând o parte din profeţie:

„O vrajă s-a spulberat,

Şi blestemul a crăpat..."

         Aşadar, blestemul Hidoasei nu mai era atât de puternic acum.

         Aşadar, blestemul Hidoasei nu mai era atât de puternic acum

Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Umblăţica şi cele trei regateWhere stories live. Discover now