Vrăjitoarea cea Hidoasă doreşte să pună mâna pe Lumea de Sus, Regatul Năsoşilor şi pe Regatul Frumoşilor-Urâţi. Pusă pe rele, îi blesteamă pe toţi cei care îi stau în cale, dar cea care îi pune beţe în roate este Umblăţica, o fată de şaisprezece ani...
În seara aceea însă totul era diferit. Beciul, de obicei trist și mohorât, plutea în culori magice iar inima fetei bătea ciudat. Nasul o luase razna, mărindu-se, micșorându-se, devenind mai gros, mai subțire, într-un mod haotic. Pistruii apăreau și dispăreau. Bunica, de altfel, o avertizase cu ceva ani în urmă, pe patul de boală, înainte să plece printre spirite:
— Îmi pare rău, fata mea iubită, că te las singură! Ştiu că mama ta nu te poate înțelege, de aceea am încercat să te învăț tot ce ştiu. Plec cu teama în suflet, sângele tău este atât de amestecat... Ai grijă la vârsta de șaisprezece ani! Ai grijă mare, Umblățico, pentru că atunci se va petrece ceva care îţi va afecta viaţa în bine sau în rău!
„Hmmm! Ceva se întâmplă și trebuie să văd ce!" gândi fata, aranjând după ureche o cosiță neagră ce scăpase rebelă din coada de cal cu care încercase să potolească bogăția de păr. Plină de curaj strănută de trei ori, se dădu peste cap, apoi frecă cu două degete nasul. Portalul se deschise ca de obicei.
În fața nasului ca de pătlăgea se întindea o cărare pietruită cu scoici și cochilii goale ale unor făpturi marine care dispăruseră cu mult înainte ca ea sa se nască. Ceea ce-i plăcea cel mai mult, era faptul ca de fiecare dată portalul o ducea către o lume nouă, niciodată la fel, dar în acelaşi timp, familiară. Până în acel moment, Umblațica nu îndrăznise să pășească pe drumul care i se arăta în pivnița cea veche. Parcă nici acum nu prea o înghesuia curajul, chiar dacă la început se dăduse mare și tare.
„Oare dacă voi trece dincolo, o să devin frumoasă și deșteaptă? Este posibil ca oamenii să nu-și mai dea coate când voi trece pe lângă ei? Băieții se vor uita la mine fără să se ia cu mâna de nas ca să-mi imite vocea? Iar fetele vor veni la mine să mă întrebe dacă am un iubit și nu vor mai pufni în râs?"
Inimioara copilei se zbătea de dor la gândul că poate ar fi reuşit să fie și ea fericită într-o zi. Doar „normală" să fie, chiar dacă astfel ar fi trădat moștenirea bunicii. Ar fi dat orice pentru o „felie de fericire... normală".
Făcu un pas mic și timid, apoi pe al doilea. Sub tălpile ei, scoicile se spărgeau și se ridică un praf argintiu care i se lipi mătăsos de glezne.
„Parcă ar fi de argint!" se minună copila și ochii ei căutară nesăţiosi în zare.
Mai întâi scoase un sunet subțire de uimire când văzu iarba portocalie din care o iscodeau curioase flori cu petale albastre. Păreau vii și extrem de bârfitoare. Își apropiau capetele și șopteau între ele atunci când Umblăţica trecea pe lângă ele. Dar imediat, fata observă sursa celuilalt foșnet care se auzea din ce în ce mai puternic. Suspină neîncrezătoare când își dădu seama că în fața ei se rostogoleau blând valurile unei mări de azur. Soarele scânteia în fiecare picătură, transformând-o în aur lichid.
Mirosul de pește și de alge inundă plămânii fetei și un val de fericire o cuprinse ca într-o îmbrățișare. Pieptul i se ridica și i se cobora cu repeziciune, iar plânsul o bufni caraghios, deși era cel mai frumos lucru care i se întâmplase vreodată.
Fără să stea prea mult pe gânduri, fata își aruncă hainele pe nisip și se afundă în mare. Nu-i era teamă că se va îneca, cu toate că nu știa să înoate. Simțea, într-un mod straniu, că trăise cândva acolo, cu mulți ani în urma, și că revenise în aceleași locuri datorită portalului.
Înota curajoasă și se îndepărta tot mai mult de plajă. Părea o făptură marină care își regăsise casa și care se întorsese în locul unde fusese mereu fericită.
„Mulțumesc, bunico!"
Era un gând plin de recunoștință față de singura ființă care o înțelesese și care o iubise pentru ea însăși, indiferent de felul în care arăta.
Copila înota şi se zbenguia în valurile prietenoase, urmărea bancurile de peşti şi ridica, din când în când, câte o meduză trandafirie sau albastră. Nu-i făceau rău tentaculele urzicătoare, ci o mângâiau şoptindu-i cuvinte de laudă pe care Umblăţica nu le înţelegea, dar le simţea căldura şi energia benefică.
Dar timpul trecu incredibil de repede. Soarele se grăbea să apună, iar cărarea care o ducea înapoi la lumea ei urâtă - dar în care se găseau mama, școala, colegii și profesorii, toți cunoscuții ei - se vedea tot mai slab.
Înotă curajoasă până la mal și culese de pe nisp hainele abandonate când intrase în mare. Le trase pe ea cât putu de repede și se miră când își dădu seama ca pielea nu-i mai era udă. Dar nu avea prea mult timp pentru întrebări, ştia că era vremea să se întoarcă.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
