Adoptată

Capitolul 16

Încerc să mă strecor pe lângă el, dar îmi taie calea cu brațul său. Oftez.

- Ai ceva de spus?

Îl întreb când văd că nu are de gând să mă lase să plec.

- Mă minți.

- De ce să te mint?

Dă încet din umeri. Se duce din dreptul ușii doar pentru a se apropia de mine. Mă dau mai spate, fără să știu ce are de gând să-mi facă. Cu o mișcare rapidă închide ușa cu o mână, iar cu alta mă prinde de mijloc. Piepturile noastre se lipesc și pot simți căldura corpul său prin materialul subțire al tricoului. Respirația mi se oprește în gât și refuz să mă uit spre el.

- Ce faci? Șoptesc aproape fără respirație.

- Ce fac?

Vorbește pe un ton inocent. De parcă e normal să fie atât de aproape de mine. Se comportă de parcă ziua de ieri nu ar fi existat. Însă a existat. Și m-a durut foarte mult asta.

- Ai spus că trebuie să păstrăm distanța.

- Știu ce am spus, Iza. Dar se pare că nu vrei să vorbești cu mine.

Degetele lui sunt bărbia mea și mi-o ridică în sus, forțându-mă să mă uit la el. Respirația lui se lovește de buzele mele, iar genunchii încep să-mi tremure. Mă face vulnerabilă. Și el știe asta. Se folosește de asta.

- Ştiu ce fel de joc joci.

- Ce fel de joc crezi tu ca joc?

Respir. Dar nu îmi ajunge aerul. Îmi strâng mâinile pe lângă corp pentru a nu le plimba ce corpul lui. Ochii îmi cad pe buzele lui, care au forma unui mic rânjet. Gura lui a fost peste a mea. Amintirile îmi creează o presiune între picioare și îmi mușc buza de jos involuntar.

- Luke...

Numele lui îmi iese mai mult ca un geamăt. Îmi ridic privirea spre el. Ochii lui sunt de un albastru hipnotizant. Atât de profund încât simt că mă înec în ei. Îi văd sclipirea din ei. Scânteia de dorință. Mâna lui se strânge mai tare în jurul taliei mele și se înclină mai mult spre mine. Câțiva centimetrii ne despart din a ne săruta. Și niciunul nu are curajul să îi depășească. Îl văd înghițind în sec.

- Plecăm în jumătate de oră. Fi gata până atunci.

Vorbește sacadat. De parcă ar fi alergat în tot timpul acesta. Dau din cap de repetate ori, însă nu mă mișc. Nici el nu o face. Nu ne dorim să o facem. De ce nu poate atât de ușor să ne sărutăm? Nu vreau decât să îl simt.

Dă un pas înapoi. Clipesc buimacă. Înainte să îmi dau seama el deja e plecat din cameră. Îi aud pașii din spatele ușii. Oftez. Distanță. Distanță. Punem distanță.

În jumătate de oră sunt pregătită să merg la școală. M-am îmbrăcat mai mult mecanic. Mă gândesc numai la Luke. La atingere lui Luke. La săruturile lui Luke. La frumusețea lui Luke. La încăpățânarea lui Luke.

Amanda m-a învățat cum să mă machiez. Așa că am început să îi împrumut unele produse cosmetice și le aplic pe fața mea. Luke nu îmi dă voie totuși să exagerez cu ele. Îmi place mai mult reflexia mea în oglindă așa. Nu e o mare schimbare, dar e un început. Mi-aș dori să îmi pot machia și corpul. În felul acesta aș fi fost mult mai frumoasă.

- Hai, Izabella!

Luke intră la mine în cameră. Îmi iau privirea de la oglindă. Apuc rucsacul meu și plec cu el jos. Aici dau cu ochii de familia lui. Părinții lui mă privesc dezinteresați în timp ce își ceașca de cafea spre gură. Numai Derek îmi face cu mâna. Îi zâmbesc, fiind recunoscătoare că măcar el mă place.