Lecturi rebele- scrisorile Kiyomei Taira

II

Cenuşia dimineaţă de sărbătoare nu promitea nimic deosebit. După o noapte frenetică, adâncită în vise fără noimă, mă trezii la fel de singură şi de străină. Coborâi cu greu din pat şi, oferindu-mă oglinzii, încercai să îmi îmblânzesc semnele celor treizeci şi doi de ani, cu un subţire văl de fond de ten şi cu o umbră de rimel. 

Nu aşteptam pe nimeni, aşa că ar fi fost o minciună prea umflată să scotocesc prin dulapul cu haine şi să mă îmbrac pentru o aniversare în care nici eu nu credeam, însă fondul de ten îmi era necesar.

 Nu îmi plăceau surprizele, dar nu îmi făceam griji; invitaţii nu ar fi avut cum să îmi bată la uşă, pentru că în clădirea mare de lângă docuri, în afara Adelynei şi a tipului de la încadrări, niciun altul nu ştia când era ziua mea de naştere.

Adelyne mă sună din Liverpool, promiţându-mi un bilet la mini festivalul de muzică de la sfârşitul lunii, iar tipul de la încadrări... ei, da, mi-ar fi plăcut să îl am alături, în duminica aceea searbădă! Pentru el aş fi ales rochia din dantelă, de culoarea ierbii, imediat după ploaie, şi pantofii cu tocul înalt. 

Dar mi-ar fi trebuit o tonă de curaj să îi fac o asemenea propunere, căci era atât de frumos şi atât de sigur pe el, încât când intra în biroul Adelynei, privindu-mă în treacăt, trezea în mine un amestec de dorinţă, de stânjeneală şi de pasiune, făcându-mă să roşesc precum o adolescentă.     Cu emoţia aceea puternică, frântă de imposibilitatea de a-mi exprima sentimentele, petrecui nopţi întregi, visându-mă în braţele sale, pe ţărmurile oceanului.

Scuturându-mi ca de ploaie gândurile indecente, deschisei frigiderul. Ca în fiecare duminică, micul dejun deveni o problemă, căci ochii nu percepură un tablou invitant. Serile mele de sâmbătă, închisă în biroul de la etaj, erau lungi, cu multe pagini de corectat, iar marketurile din cartier închideau mai devreme. 

Rătăcit pe raftul de sus, mărul verde adus de Stu într-o după-amiază, era unicul aliment din decorul unei gustări matinale. Îl apucai încet, cu mişcări leneşe, iar când îi simţii pulpa rece în mâna-mi caldă, îmi amintii de vacanţele din copilărie. Cele cu bulgări mari şi cu  oameni de zăpadă.

Iubeam până la lacrimi perioada aceea şi aş fi renunţat la ani din viaţă, să mă mai pot întoarce, măcar o zi în casa bunicilor, abandonându-mă miresmelor de pâine coapte pe vatră şi de busuioc uscat. 

 Cu mărul feliat pe jumătate şi cu gândul la imaginea gutuilor curioase, aşezate cu grijă de bunica pe marginea ferestrelor, abia percepui bătăile în uşă. Doar o secundă, însă, căci Stewart avea modul lui de a-şi manifesta perseverenţa.

- Opal, frumuseţe, sunt eu, Stu! Heeiii, vecinico, deschide, că mă ia frigul! Opal, dulceaţă, ce faci, dormi? Hello, drăguţă, îmi deschizi o dată?

Oricât de tolerantă mă demonstram de fiecare dată când îi auzeam lamentările de dincolo, de pe palier, şi oricât de mult ţineam la el, insistenţele tânărului arhitect mă scoteau din minţi, stârnindu-mi mereu aceeaşi pornire: să îl trag în casă, cu putere, ca apoi, să îl îmbrâncesc pe geam, aruncându-l în stradă.

- Dumnezeule, cât eşti de zgomotos! Ai putea trezi şi morţii din cavouri.

-Dacă nu îmi deschideai, love?! Nu e vina mea că te ascunzi în hruba asta, iar afară e aşa de frig! Ce faci, mănânci? Lasă verzătura aia, uite ce delicateţe ţi-am luat din patiserie.

Într-o cutie ochioasă, cum numai Stu ar fi putut să aleagă, odihnea un mic tort din ciocolată, glazurat cu şerbet şi fructe de pădure.

- Nu ai uitat, am murmurat, tremurându-mi emoţia.

- Cum să uit, love? Eşti vecina mea preferată, de la doi.

- Stu, sunt singura, nu ai pe altcineva...

- Serios? Şi dulceaţa din capătul coridorului?

- Dulceaţa ta e un "el", aiuritule, şi e hetero.

- Bine, bine, asta o spui tu. În realitate, nu o ştie nimeni. Poate nici măcar... "el", îmi zâmbi, făcându-mi cu ochiul.

Un ceas întreg am petrecut cu Stewart, vorbind despre iubire, despre trecerea anilor şi despre faptul că ar fi vremea să îmi găsesc pe cineva.

- Azi chiar eşti pus pe glume. Cine ar accepta o persoană ca mine? Sunt mereu la companie, iar când ajung acasă, cad ruptă de oboseală.

-Atunci poate ar trebui să îţi schimbi priorităţile. Munca e necesară, te ajută să supravieţuieşti, dar viaţa înseamnă şi altceva. Suntem în 2019, nu ne-am născut sclavi.

-  ... dar, din păcate, devenim.

- Viaţa e prea scurtă, Opal, şi nimic nu ţi se dă înapoi. Clipa e acum, iar dacă o pierzi, o pierzi pentru totdeauna.

Zărind notebook-ul deschis pe canapea, Stu îmi aruncă o ultimă provocare:

- Măcar , virtual, ai vreun prieten?

- Virtual?

- Da, Facebook, Insta, Twitter...

- Nu, nu m-a tentat niciodată. Şi nu cred în prieteniile legate pe o reţea de socializare.

- Baby, eu am peste patru mii de amici.

- Patru mii? Eşti sigur că îţi trebuie atâta lume în viaţa ta? Îi cunoşti pe toţi?

- Nu. Şi tocmai asta e un avantaj. Discutăm fără perdea, spunând lucrurilor pe nume.

- Destul de... riscant. Adevărul spintecă.

- Mai bine rănit, decât şters de societate, love! 

- Victimizarea e în mare vogă, Stu, sunt sătulă de văicărelile colegilor. Mereu nemulţumiţi, mereu nedreptăţiţi. Nici cei mai pricepuţi psihologi nu le-ar  face faţă, tu cum îi suporţi?

- Nu sar toţi din leagănul depresiei, ştii? Şi îmi place să-mi împart micile bucurii, uite, aşa ca şi cu tine, acum.   

 Câteva minute mai târziu, mi-am condus prietenul spre ieşire. Oricât de delicioasă fu ultima felie de tort, închizând uşa, simţii din nou gustul amar al solitudinii. Nu era nici măcar amiază şi senzaţia aceea apăsătoare mă supunea şi mai perfidă,  gândurilor tulburi. În ticăitul ritmic al ceasului de perete, sunetul ţiuit al liniştii începu să sape în mine o inexplicabilă teamă. Ca atunci când înţelegeam că urma să mi se întâmple un lucru teribil. Tremuram atât de agitată, încât m-aş fi mulţumit să aud chiar şi unghiile lui Napoleon, zgârâind sticla lucioasă a ferestrei.

 Însă pasionalul motan, mereu în călduri, îşi ţinea serenadele prin cele mai bizare locuri de pe marginea canalului.