MOLECULE (poezii)

NU TULBURA TĂCEREA

E atât de liniște, încât fiorii-și șoptesc odorul -

Șoapte ce călătoresc hoinare ca vulturul,

Gata să sugrume taina nopții de altădată –

Căci atâta zgomot nu face decât să aprindă cenușa.

E atât de liniște, încât ploaia pare a urla

A-nsemânța în noi dulci amoruri de târziu –

În noapte, căci luna e o neaoșă ființă,

Un chip de lut în cofragul fără stele.

E atât de liniște, încât zgomotele-au tăcut

Surzesc în noi dureri, mâhniri și gânduri netezite,

Ce la lumină am făurit

Cohorte-ntregi, nenumărate  zile și speranțe.

E atât de liniște, încât aud cum apele năvălesc în mine

Și mă inundă și mă scufund, în adâncuri de inox;

E pace și-ntuneric, până s-o ivi teroarea

Cu cât m-afund, cu-atât regret, mă duc în jos...

Un sunet vag mă cotropește

Între valuri de cașmir

Am decis să înnoptez

Într-un cimitir pustiu.

Liniștea e doar închipuire -

Căci ea nu-i nici în ceruri, nici oriunde, nici în noi,

Liniștea e locul în care nu mai poți ajunge

Așa cum luna nu coboară niciodată dintre stele.