«« real feelings doesn't die overnight »»

sᴜғғᴏᴄᴀᴛᴇ

"Can you see me?
                     I'm dancing on my own
Can you hear me?
            I'm crying out for help"

                                      "̳ h̳a̳y̳d̳ -̳ s̳u̳f̳f̳o̳c̳a̳t̳e"̳

Am rămas singur. A trecut ceva timp de la accident. Nu am fost la înmormântare, nu vroiam să fac vreo scenă. Nu avea să rezist.

Încă stau și mă gândesc cum soarta mi-a luat totul într-o secundă: viața, pacea, fericirea însă cel mi important pe ea.

Lumea nu mai avea acele culori care le prindeam cu Maia lângă mine. Totul a devenit alb-negru.

Părinții ei m-au vizitat, zicându-mi ca va fi bine, a părăsit lumea cu zâmbetul pe buze. Mi-am zis că aș fi vrut să fiu cu ea.

Și după un an, îmi repetam în fiecare zi că aș fi preferat să mor cu ea. Dar inima mi se încăpățâna să bată, și mă ținea în viață. Spre marea nenorocire.

Nu mai ieșeam din casă, cei care îmi țineau companie fiind cafeaua și țigările.

Nu mai puteam dormi noaptea, uitându-mă la stele. Zilele fără ea nu mai avea prea mult, iar noaptea nu mai avea acel farmec de romantism.

Întins pe canapea, fixam cu privirea rotocoalele de fum de țigară, când ușa de la intrare se deschise.

Tiffany nu mai aștepta să o poftesc ca să vină la mine. Își făcea apariția pur și simplu, fără să anunțe sau cam așa ceva.

Venea zilnic. Ce fusese în mintea mea de-i lăsasem o dublură a cheii?

Intrarea ei m-a făcut să tresar, scrumul căzând pe tricou. Cu un suflu, l-am scuturat pe jos.

Ca să nu o văd cum face menajul cotidian, am plecat la bucătărie pentru o cană de cafea.

Când m-am întors, nimic nu și-a schimbat locul. Scrumierele erau la fel de pline, ceștile goale, cutiile de mâncare comandată și sticlele erau risipite pe măsuța de sticlă.

Tiffany stătea așezată, picior peste picior, și mă fixa cu privirea. Să o văd cu aerul cela serios m-a nedumerit o fracțiune de secundă, dar ce m-a surprins cel mai mult a fost ținuta ei.

De ce era în rochie? Ce se întâmplase cu veșnicii blugi rupți și cu tricourile over-sized?

- Unde te duci îmbrăcată așa? La o nuntă sau la înmormântare?
- Cât e ceasul?
- Nu ăsta-i răspunsul la întrebarea mea. Puțin îmi pasă cât e ceasul. Te-ai deghizat ca să agăți vreun golden boy?
- Aş fi vrut eu. Este două după-amiază și tu trebuie să te duci să te speli și să te îmbraci. Nu poți merge în halul ăsta.
- Grăbește-te. Părinții tăi și cei a Maiei o sa ne aștepte. Trebuie sa fim acolo într-o oră.

Trupul mi-a fost străbătut de un fior, mâinile au început să-mi tremure, am simțit un gust amar în gură.

- Nici nu se pune problema, n-am să merg la cimitir. Înțelegi?
- Pentru ea, mi-a zis ea blând. Vino să-i aduci un omagiu, astăzi trebuie să vii, se împlinește un an, toată lumea te va susține.
- Nu vreau susținerea nimănui. Refuz să merg la această stupidă ceremonie comemorativă. Crezi că vreau să celebrez moartea ei?

Vocea mi-a tremurat iar primele lacrimi ale zilei au început să curgă. Ca prin ceață am văzut-o pe Tiffany ridicându-se apropiindu-se de mine. Brațele ei m-au cuprins și m-au strâns cu milă.

- Daniel, vino pentru ei, te rog.

Am respins-o cu violență. 

- Ți-am spus că nu, ești proastă? Ieși afară din casa mea! am urlat văzând că face un pas către mine.

Am trecut pe lângă ea fără să zic ceva și m-am încuiat în dormitor. Cu toate că mâinile mele îmi tremurau ca naiba, am reușit să încui ușa.

Tăcerea care a cuprins apartamentul a fost întreruptă de oftatul lui Tiffany.

- Am să trec mai în seară.
- Nu vreau să te văd 
- Fă efortul măcar să te speli. Începi să miroși. Dacă nu, te bag eu sub duș.

Pașii eu s-au îndreptat iar zgomotul ușii mi-a dat de înțeles că a plecat.

În sfârșit - singur în gândurile mele.