Îngerul meu căzut

Prolog

Pieptul îmi urcă și coboară cu aceeași intensitate cu care inima îmi tresaltă în piept. Neliniștea îmi împânzește măduva oaselor, stârnindu-mi un sentiment profund de teamă, de parcă corpul mi-ar prevesti un posibil dezastru ce e pe cale să-mi înhațe sufletul, pe care l-ar năpădi cu asprime până ce, în cele din urmă, l-ar distruge. Oare nu m-am odihnit destul? Altfel, cum s-ar explica haosul ce-mi corupe liniștea?

Nu ar trebui să mă simt astfel, cel puțin nu atâta timp cât slujba liturgică ar trebui să-mi liniștească atât sufletul, cât și propria-mi ființă. Cum aș putea să argumentez faptul că, în adâncul meu, odată cu primul ciripit al păsărilor am fost mai mult decât conștientă că urma să fie o zi diferită, poate chiar devastatoare? Am încercat pe cât posibil să mă feresc de necazuri și chiar am ajuns să cred că sunt nebună, nimic nefiind în neregulă, dar tot mi-e imposibil să îmi domolesc neliniștea aceasta.

Îmi duc mâna la frunte, apoi în dreptul buricului, la umărul stâng și cel drept odată cu vocea preotului. Mă rog ca nimic și nimeni să nu-mi tulbure ziua și continui să ascult slujba în tihnă. Sunt din ce în ce mai calmă și mai încrezătoare că această furtună devastatoare, resimțită numai și numai de mine, a fost cauzată doar de faptul că în ultimul timp rugăciunile au cam dispărut din obiceiul meu, cel puțin din decursul ultimei săptămâni. Promit atât mie cât și ființei supreme că o să-mi îndrept păcatele, continuând pe învățăturile pe care întotdeuna le-am urmat, în ciuda agitației și oboselii, de acum înainte. Credința n-ar trebui să fie neglijată. Nu atâta timp cât el, acest Dumnezeu este oricum singurul care mă mai ascultă și într-un mod absurd de ciudat chiar aduce liniște undeva înăuntrul meu.

Mama nu este o persoană tocmai religioasă. Niciodată nu m-a îndrumat să mă rog sau să merg la biserică și nici pe departe nu am văzut-o pe ea făcând asta. În schimb, în timpul școlii, acum câțiva ani, am auzit de la două femei care veniseră la școala noastră de pe atunci, deoarece acum sunt la liceu, cum vorbeau despre credință și rugăciune. Așa că am venit aici și de prima oară când am intrat în biserică am fost fascinată de cât de frumos arată, fiind o construcție complexă și diferită, dar și liniștea pe care un asemenea loc ți-o poate aduce. Dat fiind faptul că mama este... cum este, simt că este de datoria mea să mă rog din când în când și pentru ea. Doar că nu am mai fost de mult în biserică, nici nu m-am mai rugat și acasă se întâmplă lucruri tot mai urâte.

În cele din urmă mă liniștesc, cu gândul că Dumnezeu mă va ierta pentru această mică delăsare din partea mea, dar sunt de ajuns doar câteva secunde ca inima să mi se alerteze, din nou. Îmi întorc privirea fără să vreau și nici nu știu dacă am fost tentată de zgomotul apăsat al pantofilor pe care însă, doar eu pare că l-am auzit sau cel puțin că i-am dat importanță, ori de alt fapt. Cu toate acestea, ajung să regret de îndată decizia mea.

Întreaga ființă mi se cutremură atunci când privirea mi-o întâlnește pe a lui. Nu l-am mai văzut, nici în zona aceasta a orașului, cu atât mai puțin în biserică sau în preajma ei. Nu pot să nu-i remarc frumusețea, dar o frumusețe cu adevărat înfiorătoare, parcă căzut tocmai din Eden, precum un fruct al păcatului, îndemnându-mă să pătimesc. Dumnezeule! Nici n-ar trebui să am astfel de gânduri, cu atât mai puțin în biserică! Nu față de un asemenea om, căci pare cu mult mai mare decât mine, poate chiar de vârsta mamei. Dumnezeule, Sabrina! Însă tot nu îmi pot desprinde privirea de la acesta, deoarece are ceva ce mă determină să îl privesc în continuare.

Este înalt, cel puțin pare foarte înalt, având o construcție interesantă, fiind lat în umeri și cu un corp parcă sculptat asemeni sculpturilor antice pe care le-am admirat din totdeauna. Are fața ovală și cu toate acestea ușor ascuțită, iar mărul lui Adam i se întrezărește atât de evident, stârnind în mine o curiozitate și-o dorință neașteptată de a vrea să-mi trec degetele peste el, trasându-i conturul în modul acesta. Părul îi este atât de închis întrucât pare asemeni vidului. Un negru complet necunoscut. Ochii săi, deși în lumina aceasta nu se pot distinge atât de bine, sunt îndeajuns de sigură că sunt verzi. Poartă un costum atât de închis încât pare că ar purta doliu ori poate că aduce cu el ceva prevestitor și deloc într-un mod bun.

Au fost întotdeauna puține lucruri pe care le-am cunoscut despre propriul oraș, dar sunt mai mult decât sigură că el nu are ce căuta aici, acum și cu atât mai puțin în această zi. Este înfățișarea exactă a demonicului frumos. Dacă există cel puțin așa ceva. Înghit în sec, simțind cum întunecimea privirii sale îmi pătrunde în tot corpul, întunecându-mi rațiunea mai mult decât a făcut-o deja până acum. Mi-e teamă de ceea ce simt, la fel cum mi-e frică de dezastrul care intuiesc, undeva în sinea mea, că are să se dezlănțuie. Altfel, cum s-ar putea explica apariția lui aici?

Poate că nu lipsa rugăciunile ar trebui să fie motivul îngrijorării mele sau poate că tocmai lipsa lor reprezintă căderea mea în Infern. Poate că tocmai asta mi-e pedeapsa. El.