Broken - Cenușă și foc

CAPITOLUL II. Suferință și libertate

În următoare dimineață mă trezisem extenuată, însă liniștită. Nu îmi aduc aminte exact momentul în care ațipisem, nu înțeleg dacă totul a fost un vis sau poate cineva doar încerca să facă o glumă.

Sunt derutată.

Îmi fac drum spre baie și mă spăl pe fată cu apă rece, trebuie sa-mi revin la realitate. Ce zi e azi? Vineri? Încă o zi de școală.

Cobor spre bucătărie unde mă aținteau patru perechi de ochi urmați de niște sprâncene încruntate.

- Rhein! De ce ai trântit ușa aia așa azi noapte? Aproape că ai scos-o din balamale! răstește mama.

Doar dacă ar fi știut prin ce am trecut atunci, nu s-ar mai întreba de ce. Dar dacă le-aș spune, m-ar crede o nebună.

- Scuze, era târziu și m-ă simțeam urmărită.

- Dacă se mai repetă o dată din alocația ta o să reparam ușa. Să ți minte.

- Bine tată ... mulțumesc că aștepți o dată viitoare.

Îmi torn cafeaua proaspătă într-o cană și mă așez la masă. Verific telefonul și încă nu primisem nici un răspuns de la Kate sau Cherry dar e numai ora 06:25, poate nici nu s-au trezit.

- Cum de te-ai trezit așa devreme? întrebă mama

- Am adormit destul de rapid.

- Dar nu ai dormit prea bine văd că. Ești bine?

- ... da. Mă simt doar puțin obosită de la alergatul de azi noapte. 

Pentru prima dată după mult timp, mama chiar a părut îngrijorată. Familia mea poate fi comparată la perfecție cu o bombă cu ceas, nu ști niciodată sigur dacă o să explodeze sau nu după o mișcare.

- Mă duc să fac un duș.

- Rhein ... dacă s-a întâmplat ceva, îmi poți spune.

Într-un fel îngrijorarea mamei m-a făcut să mă simt bine, dar nu ar fi bine să mă obișnuiesc, e doar preventiv. Închid apa și ies din duș. În timp ce-mi usuc părul cu un prosop verific telefonul: 06:52, încă nimic. Tot e devreme, nu ar trebui să mă îngrijorez.

Mă usuc bine și mă îndrept spre dulap. Poate azi vom încerca diferit. Arunc bluza pe gât mulată pe pat, urmată de niște pantaloni negrii tăiați.

Rareori mă îmbrac în haine mulate, deoarece în trecut, mă lăsasem afectată de reproșurile altor persoane asupra corpului meu. La 12 ani eram foarte slabă, mă îmbrăcam în haine largi mai tot timpul ca să ascund asta, iar acum devenise un tic. De atunci începusem să mâncat excesiv, pe bază de stres cu singurul gând în minte „Trebuie să mă îngraș".

Mă machiez rapid și cobor înapoi în bucătărie unde mă aștepta un bol cu cereale.

- Mamă, mulțumesc!

- Nu ai pentru ce.

Este o zi destul de ciudată, vioaie dacă aș putea spune. Nu a mia fost așa în casa asta de mult timp.

- Tata a plecat la muncă?

- Da, da.

Aprinde televizorul și se așeză și ea la masă pentru ași servi micul dejun iar după câteva canale schimbate dă de știri.

„Azi noapte, în zona Canadei, Vancouver pe strada 6924 Fleming, între jurul orelor 12:00 - 01:00 dimineața autoritatea locală au primit un apel de urgentă din partea unui tânăr în vârstă de numai 17 ani, Axel Morris care raportase apariția unei persoane înalte la costum în fața casei sale, se presupune că purta și o mască albă pentru ai acoperii întreaga față. În orice caz autoritățile nu l-au luat în serios și nu s-au arătat la fața locului (...)"