contemplativ

copilului care vorbea cu cerul

        înainte de tine, piesele mele de puzzle se împleticeau sub picioarele lor și se aruncau de pe aurora boreală în ceai, de prea mult plastic pe buze și suflet. știam că nu sunt toată din poliester, dar împietream sub lanterna care rămânea fără baterie. și știi ce? tu ai schimbat-o pe o baterie permanentă. și ne-am legat cu energia pe care am sintezat-o împreună.

        și știam că sufletul tău de lavă fosforescentă nu are astâmpăr pe o platformă de cărămidă. și vedeam cum vrei cerul ca animal de companie și atunci am strâns toți banii din casele inimii noastre și am luat un cer la două. la două spirite similaro-opuse.

        fulgerele noastre de lumini opuse se rup, se beau, se mângâie. poate că praful nu are voce, dar tu mi-ai dat-o. ne-am dezbrăcat de umbre și am început să construim o scară spre etern, spre soare, spre comete, spre nopți, spre cuvinte, spre fericirea care era îmbrăcată în întunericul din noi ce strălucea atât de tare. și am devenit surori. surori de întuneric luminos.

        apoi, ne-am deschis o bibliotecă. o bibliotecă împreună. o bibliotecă în care o fereastră dădea spre răsărit și alta spre apus, dar stăteam spate la spate și fiecare privea ce voia. priveam filmele din inima cerului și le lăsam să vorbească. și le răspundeam.

        îți amintești cum cuvintele di noi se nășteau infinite pe rafturile acelea înguste? cum iecare vers pe care îl gravam într-o ramură de cireș se înălța în sus și încercam să îl prindem de coadă sau de o labă, sau de ceva, dar țipa insomnii și ne lăsa cu ochii în lume? oh, cât ador biblioteca sufletelor noastre, chiar de ușa spre tine uneori pare închisă. deși când se lărgește spre zâmbetele de cristal roșiatic, topești și cerul și îl faci să răsară încă odată din ventricolele noastre.

        știu că m-am trezit într-o seară când cărțile noastre făceau prea multă gălăgie și te-am văzut acolo, ca pe o iluzie cu ochi înstelați și păr în care se topesc șopatele, îngenunchiată pe podeaua rece și rugându-te la cer să n se mai închidă în tavan. și el îți promitea că nu o va face, căci eternitatea din tine vibra cu venele lui și vă întregeați reciproc. 

        oh, erai ca o stafie care desena pe comete zâmbete cu carioca și apoi le lăsa să cadă în mâinile destinatarior de dorințe. și erai frumoasă. sufletul tău a fost mereu frumos, mai ales când se desprindea de mercantilismul exocizat și se lăsa descoperită cu lacrimile pe care le turna într-un ghiveci cu o constelație ofilită. și renăștea. 

        cât mi-e dor de tine...

        într-o seară când priveam telenovela noastră preferată la apusul interactiv, când steaua aceea și-a jurat prietenie trandafirului deja călcat de trăsură, am spus că nu ne vom despărți niciodată și, de una ar rămâne fără respirații, le vom rupe în jumătate și vom continua să alergăm în maratonul spre fericire. și uite că frumusețea încă ne cântă la vioară pe retină și încă dansăm balet pe un nor cirrus, cel mai apropiat de inima cerului și privim desene animate la fiecare răsărit, pe scaunul cu două picioare – că noi putem pluti, ai uitat? – și ne împletim în păr raze de soare.

        biblioteca noastră s-a umplut de suflete de atunci. suflete mai mici. suflete mai mari. suflete necunoscute. suflete anticipate. biblioteca noastră a devenit un azil de inimi, crăpăturile cărora le umpleam cu aurul din noi și le lăsam să își continui calea spre stele. biblioteca noastră e mirifică, nu-i așa, copilaș care vorbește cu cerul la miezul nopții?