Cuvinte nespuse

Capitolul 12

- Nu ești în siguranță aici.

- Păi m-am cam prins și eu. [Spun eu pe un ton ironic, dar probabil că și-a dat seama după vocea mea că încercam să îmi stăpânesc emoțiile.]
- Acum poți să nu mai lungești povestea asta nenorocită și să îmi spui dracului unde mă aflu?

-Ok. Ai dreptate, deja pierdem prea mult vremea vorbind fără rost.

Îl privesc cum îşi îndreaptă spatele şi îşi drege glasul, încercând sa păstreze același ton serios ca mai înainte. Îmi dau seama că ceva nu e în regulă.

- Deci, ascultă-mă cu atenție. Dacă nu plecăm în momentul ăsta de aici, atunci...

Dar nu apucă să își ducă fraza mai departe, că suntem întrerupți de niște voci ce se aud în depărtare ce par că se îndreaptă în direcția noastră. Am dat de dracu.

- Asta nu e de bine. Îl aud bolborosind mai mult în șoaptă, dar destul de clar încât sa îmi iau privirea de la ușă și să o îndrept spre el, foarte confuză.

Mă trage puternic de mână și mă conduce până în mijlocul băii, unde îmi prinde cu grijă fața în palmele sale de parcă nu ar vrea sa mă rănească și îmi spune cu un ton serios, mai mult ordonându-mi.

- Să nu pleci de aici până nu îți spun eu. Ai înțeles?!

Mă uit confuză la el, neștiind dacă am auzit bine întrebarea sau dacă a fost doar un gând în mintea mea.

- Ai înțeles?! Îmi mai sune el încă odată acum cu un glas mai puternic dar totuşi atent pentru a nu atrage atenția.

-Dda.. îi răspund eu cu jumătate de gură, nesigură pe cuvintele mele.

Mă sărută apăsat pe frunte și dispare din cameră, lăsându-mă cu ochii în soare.

Cred că trecuse în jur de o oră de când dispăruse acel băiat misterios şi foarte greu de înțeles. Cumva are două personalități sau ce naiba se schimbă ca şi cocoşu?! Deodată văd clanța înrotindu-se și sar ca arsă de pe gresia rece, deschizând ușa fără să mă mai gândesc nicio clipă. Bravo Kacey, putea fi unul din răpitori și tu tocmai ce le-ai deschis calea spre ascunzătoarea ta.

În fața mea stătea un Lucas îngrijorat, dar totuși serios, având deasemenea o privire autoritară ce mă îngheța. Stăteam nemișcatăcu mâna pe clanță simțind cum inima îmi bate cu putere. La naiba, nici nu se putea mai bine de atât.

- Kacey?!

- Lucas. Spun eu pe un ton plictisit și uşor nesigur.

- Haide, trebuie să plecăm de aici. Mă trage de mână, încercând sa mă scoată din încăpere, dar în zadar, mă trântesc pe podea cu mâinile împreunate în jurul picioarelor, plangandu-ma ca un copil mic.

- Nu plec nicăieri până nu vine el. Îi spun eu convinsă și sigură pe mine. De fapt, nu eram complet sigură dar nu vroiam sa ma las descurajată şi să par umilă în fața lui. Kacey pe care o cunosc nu ar face niciodată asta, probabil că s-ar ascunde într-un colț şi ar plânge de mama focului, tăcând si acceptand orice insultă, așteptând să fie salvată în orice clipă. Dar acum nu. Trebuia sa fiu puternică.

- Care el?!

Mă uit puțin confuză la el din pricina faptului că îmi dau seama că nici măcar nu știu cum îl cheamă. Îl aud cum oftează ironic și mă trezesc ridicată pe sus din poziția în care eram și credeți-mă, nu era una prea plăcută pentru niciunul dintre noi.

- Lasă-mă dracului jos! Mă răstesc eu la el, încercând să mă zbat pentru a-mi putea elibera mâinile şi să îi dau două peste cap, dar în zadar. Strânsoarea sa puternică nu îmi dă niciun avantaj.

- Crede-mă că o să regreți ce ai spus, drăguțo.

- Nu îndrăzni să îmi spui în felul ăsta!
[ Îl avertizez eu imediat după ce-şi termină fraza. Doar "el" are dreptul sa mă numească așa. Nu voi lasa pe nimeni sa ia in posesia sa acest drept.   
Stai puțin...ce dracu Kacey?! Nu, nici măcar el. M-a lăsat baltă într-un loc ca acesta și acum o să mor doar pentru că am avut incredere intr-un tip pe care l-am cunoscut de doar douăj' de minute. Super, ce să zic!]

După ce înconjoară două coridoare mai lungi, mă lasă jos, pentru a-mi putea odhni brațele amorțite.

- Ascultă, acum o să trebuiască să îți pun o fașă pe ochi. De acord?

- Dezacord total. Îi scuip cuvintele astea ca și cum ar fi ultimele și îmi împreunez mâinile la piept în semn de protest.

- Ești incredibilă. Crede-mă că nici mie nu îmi face plăcere să coopereze cu o fetiță răzgâiată ca tine. Fără să se mai gândească, îmi leagă bucata de material în jurul ochilor și mă aruncă pe unul din umerii săi, atârnând cu capul în jos.

- Scuze..O să-mi mulțumești mai târziu, crede-mă.

După câteva minute de dat cu pumnii în spatele lui Lucas precum într-un sac de box, mă trezesc luată prin surprindere și aruncată pe ceva ce presupun că ar fi o banchetă a unei mașini. Numai mie mi se pare cunoscută povestea?! Cu siguranță sa mai întâmplat asta odată.

- Ce nai...?
[ Abia când am reușit să mă dezleg, mi-am dat seama că nu o să scap prea ușor de el. ]