Academia Secretelor

Capitolul Doisprezece

Titlul cărții era Familia Regală și întreg conținutul ei se baza pe familia ce a locuit în acea clădire înainte de a fi transformată într-o academie. Pe prima pagină se afla o schiță a castelului, cu toate încăperile, holurile și pasajele secrete ce erau mai înainte. Între s-au mai construit trei corpuri unde dormeau studenții, dar nu s-au făcut modificări drastice. Probabil că pasajele încă mai existau în incinta clădirii. Eram tare nerăbdătoare să le caut și să văd pe unde se duc.

Am dat pagina și am început să citesc. Am simțit cum toate emoțiile de mai devreme s-au calmat cu fiecare pagină terminată și cu fiecare informație absorbită. Curând, am încetat să mă mai gândesc la orice altceva, să mai aud sau să clipesc, cufundandu-mă în lectură.

După câteva ore bune petrecute cu acea carte în mână într-o poziție foarte incomodă , Zach mă trezise din transă, scuturându-mă ușor de umeri.

- E deja nouă, Maze, spuse el. Mai e o oră până la stingere.

Nu-mi venea să cred cât de repede trecuse timpul. Brusc mi-am amintit că ar fi trebuit să mă întâlnesc cu Patricia și restul grupului după ore, în apartamentul lor. Speram că nu erau supărați pe mine pentru că nu am trecut pe la ei.

- Bine, hai să mergem, am zis eu, luând cartea în mână și mergând spre ușa bibliotecii.

- Nu lua cartea cu tine, spuse el pe un ton serios.

- Acum ești paranoic. Doamna Hoffman nu o să observe o carte lipsă.

- Dar cineva ar putea să o vadă în dormitorul tău. La biblioteca de la parter nu se găsesc astfel de cărți vechi.

L-am privit cu ochi mari și rugători, încărcând să-l conving să mă lase să o iau cu mine. El își dădu ochii peste cap și își masă ușor tâmplele. Simțeam victoria.

- Fie... Dar gaseste-i o ascunzătoare foarte bună. E pe propria ta răspundere.

I-am zâmbit, făcându-i loc pentru a descria ușa. Cine ar fi crezut că bătăușul avea un punct sensibil pentru privirea de cățeluș?

Am stins lumânările, cufundandu-ne în beznă pentru câteva momente, până când el și-a scos telefonul din buzunar. Mă simțeam oarecum victorioasă pentru că reușisem să aflu atât de multe lucru într-o singură zi. Cea mai șocantă informație rămânea cea a lui Zach, care era fiul doamnei directoare. Eram nerăbdătoare să aflu mai multe despre el, dar faptul că îmi dezvăluise marele lui secret era destul pentru a îmi satisface curiozitatea în acea zi.

Drumul de întoarcere fusese mult mai plăcut. În aer nu mai plutea nici un fel de tensiune și simțeam cum se crea un fel de relație de prietenie între noi doi. Mergeam unul lângă altul, umerii noștri atingându-se din când în când, iar picioarele noastre deplasându-se în același ritm.

Dar nu a durat mult până am ajuns la holul principal. Atunci, parcă un nou val de emoții mă lovise, pentru că trebuia să mă decid între a merge direct la apartamentul meu sau la prietenii mei.

- Mai mergem și mâine ? am întrebat eu.

- Eu merg aproape în fiecare zi. Ne întâlnim pe la 6, lângă sala unde ai avut tu ultima oră?

- Sigur. Pe mâine, i-am zis, vrând să plec.

- Unde te duci?

- Doar la o prietenă. Stai liniștit, nu o să pună întrebări despre carte.

El dădu din cap aprobator și făcu câțiva pași în urmă.

- Pe mâine, atunci.

M-am grăbit să ajung la apartamentul lor. Holurile erau pustii, se auzeau zgomote venind dinspre uși în spatele cărora studenții vorbeau zgomotos și se pregăteau de culcare. M-am uitat la ceasul ce stătea în jurul încheieturii mele și am constatat că mai aveam doar jumătate de oră până la stingere.

Am străbătut corioadoare, am urcat scări, grăbindu-mă să ajung cât mai repede la apartament. Dar se părea ca norocul nu era de partea mea în acea seară, pentru că m-am întâlnit cu ultima persoană la care mă așteptam.

Doamna directoare.

- Maze! E cam târziu pentru plimbări, nu crezi? a zis, privindu-mă cu atenție.

Cu mâinile tremurandu-mi puțin, am strâns cartea la piept, încercând să par cât mai relaxată, deși eșuam în mare parte. Puteam să citesc pe chipul ei că m-a observat, iar ochii ei întunecați s-au oprit deasupra cărții pe care o țineam.

- Nimic, vroiam doar să vorbesc cu cineva înainte de culcare, am spus, forțând un zâmbet.

Mi-am relaxat mâinile în jurul cărții extrem de vechi. Oricât de bună puteam fi în a-mi controla limbajul corporal, nu puteam să-mi încetinesc bătăile inimii în pieptul meu. Simțeam cum palmele îmi transpirau și mă rugam ca doamna Hoffman să nu observe comportamentul meu neobișnuit.

- O să ai timp până la zece ca să te duci în dormitorul tău? mă întrebă.

- Bineînțeles. Nu o să dureze mult.

Dădu din cap și făcu trei pași spre mine, mutându-și privirea de la mine la carte.

- Întâlnirea ta are legătură cu această carte?

- Nu. Nu are, i-am răspuns simplu.

Unchiul meu îmi spusese la un moment dat, că dacă nu puteam să spun adevărul mai bine nu ziceam nimic. Orice lucru putea fi folosit împotriva mea la un moment dat.

- Pare foarte veche, spuse ea, schițând un zâmbet cald dar puțin forțat. E o lectură plăcută?

- Da. E chiar interesantă.

Mintea mea era plină de rugăciuni. Mă rugam ca ea să nu mai pună nici o întrebare, mă rugam ca nu cumva să-i zică lui Zach de întâlnirea noastră și mă rugam să plece mai repede. Ultimul lucru de care aveam nevoie era ca Zach să afle că mi-a văzut cartea. Stiindu-l extrem de paranoic el avea să-mi interzică vizitele la bibliotecă, dacă ar fi aflat.

- E foarte bine că citești și ce nu ți se dă de la clasă. Ești printre puținele studente de anul întâi care mai citesc și lecturi suplimentare, spuse, iar eu am inspirat oarecum ușurată. Te las, dar vreau să știi că dacă ai nevoie de orice, nu ezita să vii la mine.

Acea frază mi se părea mult prea familiară și știam exact de ce. Pentru că fiecare director de la fiecare liceu la care am fost de-a lungul anilor mi-a spus același lucru. Dar niciodată nu s-au ținut de cuvânt.

- Desigur.

Fără alte cuvinte, ne-am despărțit, eu fiind nerăbdătoare să pun cât mai multă distanță între mine și ea. Doamna Hoffman era mult mai drăguță decât multe directoare cu care am avut de-a face, dar inima și mintea mea îmi spuneau să nu am încredere în ea, oricât de frumos ar fi vorbit cu mine.

Într-un final am ajuns în fața apartamentului. Am bătut la ușă de două ori și am așteptat, numărând secundele pentru a-mi ocupa timpul.

Zece secunde mai târziu, ușa s-a deschis, iar Patricia apăru în fața mea.

- Unde ai fost toată ziua? Credeam că te-a mâncat Ryder!

Am privit-o descumpănită. Patricia nu știa despre trecutul meu cu el.

- Veștile circulă repede. Am aflat imediat de felul în care au decurs lucrurile la oră , spuse ea chicotind.

- Cât de bârfitori pot fi....

- Relația dintre voi doi e interesantă. Oricum Ryder e foarte dur cu bobocii.

- Și de ce nu m-ai avertizat?

Îmi zâmbi și mă trase înăuntru.

- Și să pierzi toată distracția....

***