Academia Secretelor

Capitolul Doisprezece

- De ce ascunzi acest lucru față de cei din jurul tău? am întrebat, încercând să aflu cât mai multe detalii.

- Pentru că nu e mare lucru. Plus că nu vreau ca toți să creadă că am intrat aici doar din cauză că mama mea este directoarea, spuse el fără pic de emoție în glasul său. Brusc, își ridică ochii și mă privi cu subînțeles. Așa cum se comportă cu tine, continuă el.

Zach mă înțelegea. Și începeam și eu să-l înțeleg pe el. Faptul că el era fiul doamnei Hoffman era greu de crezut mai ales pentru că el era considerat bătăușul academiei. Toată lumea îl evita și asta era exact ceea ce vroia pentru a ascunde secretul său.

Deoarece eu eram judecată doar din cauza numelui meu de familie, el avusese încredere în mine.

- Mersi pentru că mi-ai arătat biblioteca, i-am spus.

- Nu-mi mulțumi. Dar un lucru să fie clar : nu vorbim despre asta în public, nu mai spui nimănui despre bibliotecă și în nici un caz nu vii aici fără mine. Ai putea fi urmărită și oricum nu ai cheia.

Am aprobat din cap. Când s-a liniștit și el, am început să mă uit peste titlurile cărților cu lumânarea în mână. Îmi era chiar greu să citesc la lumina micii flăcări, dar trebuia să mă mulțumesc cu ce aveam.

Atât de multe titluri îmi atrageau atenția ; atât de mult aș fi vrut să le iau pe toate și să încep să răsfoiesc dar trebuia să încep de la un capăt, de la primii ani ai academiei.

Plimbându-mi degetele pe cotoarele cărților, am dat peste un titlu interesant. Am luat cartea în mână și cufundată în lectură m-am așezat pe un fotoliu.

- Ce faci?! Acelea sunt vechi de zeci de ani! țipă Zach, făcându-mă să-mi dau seama că tocmai mă trântisem într-unul din fotoliile pline de praf și pânze de păianjeni.

Am sărit ca arsa, scoțând un țipăt. Am aruncat cartea pe una dintre mese și am început să mă curăț de tot ce adunasem. Eram complet îngrozită la gândul că un păianjen ar fi putut să-mi intre pe sub haine.

- Vii aici de ani de zile și nu ai putut măcar o dată să faci curat?

- Dacă aș fi făcut curat și mama ar fi venit aici? Și-ar fi dat seama că cineva a fost aici.

Uram că avea dreptate, deși voiam atât de mult să iau o cârpă și să șterg praful de acolo. Biblioteca era într-o stare deplorabilă, până și lemnul din care mobila era făcută era zgâriat, vechi și fragil. Nu-mi plăcea de loc felul în care doamna Hoffman a lăsat această încăpere plină cu documente și cărți istorice în voia sortii.

- De unde știi ca doamna Hoffman a mai fost pe aici ? Poate că nici nu-și mai amintește de acest loc, am spus eu.

- Sigur nu a uitat de această bibliotecă. Cheia originală se află într-un seif cu parola de cincisprezece caractere ce se schimbă în fiecare săptămână. Eu am reușit să-l desfac acum patru ani și am făcut o copie a cheii, îmi explica Zach.

Dar ce putea fi în acea bibliotecă de era atât de important pentru doamna directoare?

Oricât de mult aș fi vrut să curăț acel loc, m-am abținut știind că nu aș fi făcut nici un bine. Zach avea dreptate.

Luând cartea de pe masa pe care am trantit-o mai devreme, m-am uitat să văd unde stătea el. Zach era așezat pe un scaun mic, fără spătar și citea o cartea destul de groasă. Am cautat cu privirea un scaun asemănător și am văzut unul nu prea departe de mine. Nu vroiam să stau pe podeaua rece și prăfuită, așa că am luat loc pe micul scăunel din lemn și am deschis cartea.