Miez de noapte

O nouă viață

Picături mari de ploaie alunecau lin pe geamul rece. Luna și stelele se ascundeau după o plapumă groasă de nori cenușii. Pădurea arăta ca un abis negru nesfârșit, fără strălucirea acestora.
Lumina de la farurile Opel-ului nostru argintiu era insuficientă pentru a ajunge și la copacii de pe marginea drumului, însă caruselul de asfalt pe care mergeam de ore în șir se vedea destul de bine. Cu toții eram extenuați, energia ni se terminase la fel ca și bateria telefoanelor. Cântecul ploii umplea mașina acoperind liniștea asurzitoare. Îl ascultam uitându-mă în gol pe fereastră de când părăsisem aeroportul, mă săturasem de el până peste cap.
- Cât mai avem? Am întrebat fără să îmi i-au privirea de la picăturile de ploaie care tăiau fereastra în fâșii subțiri.
- Două sau trei ore, mi-a zis mama verificând ceasul de pe bordul mașinii.
Am suspinat dându-mi seama că trebuie să găsesc ceva pentru a mă ține ocupată. Ce puteam face? Singura idee care mi-a venit a fost aceea de a trage un pui de somn, deși drumul cotea întruna, așa timpul avea să treacă mai repede, putând în sfârșit să iau o pauză de la toate grijile din ultima vreme.
M-am făcut comodă închizându-mi ochii și lăsându-mi capul să cadă ușor pe spate între tetieră și fereastră.
Nu m-am mișcat deloc, dar nici nu am ațipit vreun minut. Teama de necunoscut, de noua mea viață din Forks nu îmi dădea pace. Aveam atâtea întrebări și mă enerva așa tare faptul că singurul mod în care le puteam face să dispară era să aștept până mâine pentru a vedea cu ochii mei ce se va întâmpla. Îmi era frică, însă eram și nerăbdătoare în același timp. Într-un fel îmi făcusem asta cu mâna mea, așa că nu aveam dreptul să mă plâng.
Toată nebunia a început acum două luni, când tata a primit un mail de la o fabrică din statul Washington. Planul inițial era ca el să se mute în Forks singur în timp ce eu și cu mama rămâneam acasă, în România, până terminam liceul.
E adevărat că salariul pe care i-l oferea era aproape dublu, dar nu mi se părea corect ca familia noastră să fie destrămată din cauza banilor, chiar dacă era doar pentru câteva luni. L-am rugat pe tata să nu facă asta, doar ne descurcasem și până acum, însă nu mă asculta, zicea că avem nevoie de bani pentru facultate.
Trebuia să fac ceva, nu puteam să mă fac că plouă știindu-i triști și toate astea pentru a îmi oferi mie mai mult. Așa că am propus să ne mutăm cu toții aici, să mă transfer la mijlocul ultimului semestru de liceu și să îmi las toată viața în urmă. Știam că o să fie greu, dar făcusem alegerea corectă îmi păstrasem familia unită.
Dorința mea de a pleca cu toții i-a șocat puțin, însă nu au pus nicio întrebare.
Timpul se mișca așa de încet. Acele două-trei ore parcă se transformaseră în două-trei zile. Aveam o stare foarte ciudată. Nu eram trează, dar nici conștientă de ce se întâmplă în jurul meu.
Muream de somn, iar când mai aveam doar un pas să trec în lumea viselor, cineva mă prinse de umăr și începu să mă zgâlțâie.
- Mmmm...lasă-mă să dorm...am murmurat, încăpățânându-mă să țin ochii închiși.
- Mama, trezeștete, am ajuns. Vocea mamei se auzea încet de undeva din dreapta.
- Ce? Eram încă adormită și procesam greu informațiile.
Am încercat să îmi deschid ochii, însă lumina becului de pe tavan era prea puternică. M-am lăsat păgubașă repede, încruntându-mă în timp ce palmele îmi acopereau chipul, ferindu-l de razele orbitoare.
- Nu vrei să îți vezi noua cameră ?
Cuvântul "cameră" m-a trezit instantaneu. Mă uitam la mama cu ochii larg deschiși, nevenindu-mi să cred că e adevărat. Ea stătea în dreptul portierei deschise de lângă mine. Aerul se răcise semnificativ, însă nu băgasem de seamă înainte.
- Chiar am ajuns?
Întrebarea mea a fost cam stupidă, dar vroiam să fiu sigură.
- Da...chiar am ajuns, mi-a spus ea râzând.
- În sfârșiiiiiit! Am zis extenuată în timp ce îmi trânteam mâinile pe spătarul scaunului din fața mea și capul pe tetieră, închzându-mi ochii.
- Haide... vorbea încet, aproape șoptit, de parcă nu ma-ș fi trezit deja. Trebuie să ne ajuți cu bagajele.
Nu a așteptat nici să îi răspund că a și plecat. Firește că am urmat-o în de aproape afară din mașină, fără să zic nimic, în aerul răcoros al nopții.
Fiecare și-a cărat lucrurile lui, dar nu îmi amintesc să-mi fi luat așa de multe chestii. După doar 50 de metri de mers și câteva trepte de urcat, când am ajuns deja transpiram. Aveam o geantă agățată de gât, două trolăre ,unul mare și unul mai mic, plus o geantă de voiaj imensă. Le-am aruncat pe toate la baza scărilor, care erau față în față cu ușa, și m-am sprijinit de balustradă.
- Ai obosit? M-a întrebat tata, intrând cu un nou rând de bagaje.
- Un pic... unde e camera mea?
Mama era chiar in spatele lui.
- La etaj, a zis ea fără să se uite la mine. Era ocupată să se descalțe, stând pe lada de lângă cuier.
- Normal...am râs scurt. Un oftat a fost singurul meu răspuns atunci când mi-am întors capul şi am văzut treptele albe din lemn.
Îmi era lene să fac mai multe drumuri, aşa că am luat toate bagajele de odată. Urcam greu și probabil că arătam foarte amuzant, însă nu îmi păsa. După vreo 5 minute de chin am ajuns și în mult iubita mea cameră. Mi-am lăsat lucrurile lângă dulap și am început să o analizez.
Era destul de spațioasă. Fără prea multe piese de mobilier, strictul necesar. Cum intrai dădeai de un pat cu cadru alb exact in mijloc, în stânga un dressing pe colț, cu oglindă, iar în dreapta, mai aproape de geam, un birou galben pai, de care era prinsă o lampă gri. Pereții erau vopsiți în albastru, tavanul era alb și podeaua din parchet deschis la culoare. Singurul lucru mai deosebit era divanul de la baza geamurilor, care ieșeau în afara casei. Mereu îmi dorisem așa ceva.
Un ciocănit ușor în ușă m-a făcut să mă întorc, oprindu-mă din analizat.
- Cum ți se pare camera? Mama stătea sprijinită de tocul ușii, cu brațele încrucișate, privindu-mă fix.
- E...ok, îmi place. Păream convingătoare, dar nu aveam șanse să o păcălesc pe mama.
- Știu că e cam... goală. Dar, o s-o redecorăm. Ok? Îți promit. Stăteam una în fața celeilalte. Mâna ei îmi mângâia ușor obrazul. Mi-am dat seama ce făcea, încerca să mă convingă că totul se va rezolva curând. Și trebuie să recunosc, chiar îi reușea.
- Ok.
- Bine pitica. Aceasta era porecla mea de când eram mică. Nu prea mi se mai potrivea având în vedere că eram mai înaltă ca ea, dar mă bucur că nu a renunțat la acest alint. Mă simțeam bine când îl folosea, protejată, de parcă încă eram un copil mic care crede în acele povești unde oamenii trăiesc veșnic. Noapte bună!
- Noapte bună.
Ușa s-a închis în urma ei, cu un scârțâit scurt, lăsându-mă singură.
Îmi era așa de somn încât dacă nu ar fi fost ai mei acasă, cred că m-aș fi culcat fără să mă mai schimb. Dar având în vedere că nu eram singură, am mutat geamantanul cel mare pe divan și am început să scormonesc după niște pijamale.
Într-un final am găsit unele cu buline mov și le-am așezat pe pat. Însă când să mă schimb reflexia imaginii mele în oglindă mi-a atras atenția, fără să vreau. Arătam groaznic, coada de cal pe care mi-o făcusem de dimineață era așa de ciufulită, iar buclele șatene ce se revărsau din ea erau mai zburlite ca niciodată. Mă luptam din răsputeri să îmi țin ochii deschiși, însă albastrul lor cenușiu de abia se zărea din cauza pleoapelor care îi acopereau. De cearcăne nici nu îmi mai păsa, ori cum ele nu dispăreau nici măcar când eram odihnită, dar acum.
Când m-am uitat ultima oară la telefon, înainte să mă culc, ceasul arăta ora 12. Mă așteptam să fie mai târziu, la cum îmi picau ochii în gură. E adevărat că de obicei la ora asta mă culc, dar nu cred că am adormit niciodată așa de repede ca acum.