Moștenirea lui Army

Capitolul 8

Îmi oferă un zâmbet batjocoritor.

            — Am crezut că suntem prieteni, spun.

            — Ce? Ai crezut, că îți pot fi prieten? pufneşte el ironic. Caitlin, tu pentru mine ești doar o altă femeie. Nu ești prietena mea. Eu nu am prieteni și chiar dacă aș fi avut, nu aș fi vrut ca tocmai tu să fii prietena mea.

            — Poftim? spun, în timp ce vorbele mi se răsucesc ca un cuțit în inimă.

            — M-am bâlbâit cumva? Nu ești prietena mea și nici nu vei fi vreodată.

Dezgustul meu e mai mult decât vizibil.

            — Eu nu sunt astfel şi în niciun caz ce credeai tu, încheie el.

            — Așa se pare, spun și mă depărtez, înainte ca lacrimile să-mi cadă pe obrajii fierbinți. Nu fac doi pași că tot ce îmi acapara gândul piere la vederea lui. A lui Hank.

            — Caitlin, șoptește și mă trage în brațele lui.

Nu am absolut nicio reacție preț de câteva clipe.

            — Caitlin, sper că e în regulă că l-am lăsat să intre?  îmi spune Brad. Mi-a spus că e soțul tău.

Mă desprind din îmbrățișare.

            — Fostul soț, adaug. E în regulă, Brad. Hank, ce cauți aici?

            — Iubito, trebuie să vorbim. Am murit de îngrijorare şi cum la telefon nu răspunzi.

Oftez puternic și-i spun:

            — Să mergem la sala de mese.

            — Sala de mese? icnește el.

            Army trece pe lângă noi, fără să adauge vreun cuvânt, ceea ce nu e un lucru rău. Aștept să iasă și îmi îndrept furia spre Hank.

            — Ce mama naibii crezi că faci?

            Mă privește descumpănit. Nebunul.

            — În primul rând, nu te-ai gândit că nu vreau să îți vorbesc și că nu ai ce căuta aici? mârâi eu.

            — Caitlin, au fost doi ani, nu îi poți șterge cu buretele.

            — Câtă dreptate ai, spun sarcastică.

            — Ascultă-mă..

            — Nu, Hank, ascultă-mă tu. Nu știu ce joc încerci să faci de această dată, făcând pe iubitul grijuliu și afectuos, însă pe mine nu mă mai traduci. Deloc chiar.

            — De ce? Pentru că altul o face?

            — Poftim? mă încrunt eu.

            — Da, să știi că depărtarea nu m-a împiedicat să aflu de această, cum ar trebui să-i spun, Caitlin, idilă?

            — Despre ce dracu' vorbești? Nu că ai avea vreun drept să mă acuzi de ceva, m-am răţoit eu.

            — Păi nu, nu am, dar când afirmi sus și tare că ești rănită, cred că la doar două luni de la despărțire, nu te poți afișa cu altul, nu? Te găsesc aproape implorându-l şi cu lacrimi în ochi. Pe bune, Caitlin, tocmai Army, la ce renume..

            — Ieși afară!

            — Caitlin, îşi coboară el vocea de această dată.

            — Ieși afară! strig de această dată.

            — Caitlin, eu încă te iubesc.

            Din instinct îmi pun mâinile la urechi și fug. La propriu. Cum de mă agățam numai de nemernici, nu îmi puteam explica. Ajung fără să respir pe terasa bazei militare, unde încep să plâng. Tare. Rămân complet nemișcată, apoi dau drumul respirației, cu un sunet ce mi se pare frânt și răvășit pentru a fi scos de mine. Presiunea din piept și gât se ridică și încep să plâng din nou, disperată să elimin orice urmă a durerii. Emoțiile și senzațiile mă copleșesc atât de tare, încât durerea amorțește. Deschid ochii spre intrusul ce se află de ceva timp pe terasă. Nu spun nimic. Ce aș putea să spun? Nu îl cunoșteam pe Black, iar cât o făceam, era suficient să fiu deșteaptă și să tac.

            — Drake e tulburat și încearcă să găsească vinovați pentru moartea camarazilor lui, iar Army e frustrat de spusele lui Drake, cum că fiul ploii merita mai degrabă să moară, decât acei bărbați cu familii. Prin urmare, ridică-te și nu mai plânge, sunt niște idioți amândoi.

            — Și de tine ce a zis Drake? întreb.

            — Cine mai știe? 

Zâmbesc amar și mă ridic, fără alte urări de seară bună. Nu eram atât de ipocriţi. Nici măcar eu.