Prima parte: „Moartea"

1.8K 159 182
                                    


De ce m-ai alungat, Tu, Creator, ca pe un lucru oarecare? Ce am făcut de am greșit? Oare a fi mamă e o boală, oare e păcat să mai iubești?

Grădinăreasa se simțea incredibil de măruntă, stând în centrul cercului de îngeri format în fața Pomului Vieții; măreṭul copac, acum cu trunchiul lovit și ars pe jumătate din centrul Edenului, înghițind în sec o dată la câteva clipe. Câțiva dintre înaripați strigau unii la alții, fâlfâind frenetic din aripile cu pene smulse, murdare de sânge, însă majoritatea stăteau liniștiți și își pansau rănile, murmurând rugăciuni și psalmi pentru a se calma. Era o imagine grosolană, smulsă dintr-un vis urât, lipsită de grația și pacea obișnuită locurilor. Cine s-ar fi așteptat ca în Paradisul Tatălui să se pornească revolte?

— Dă-mi voie să te ajut, se susṭineau unul pe altul.

— Sunt bine, lasă-mă să mă asigur că rana aceea nu o să se infecteze, îi ajutau plini de altruism pe cei aflaṭi în stare mai gravă decât ei.

— Are cineva bandaje în plus? își împărṭeau resursele, ajutând pentru a uita de propria persoană și de traumele războiului.

Lucifer fusese înfrânt și alungat din Grădini, condamnat să își găsească împreună cu cei ce îi fuseseră alături un loc în afară, în sălbăticia ce creștea fără paza blândă a Creatorului. Războiul fusese crunt, dus pentru adevăr și dreptate, câștigat de cei puternici, care căpătaseră astfel dreptul de a scrie istoria. Puritatea îngerilor fusese însă pângărită, și nimic nu mai putea șterge acea pată care făcea acum parte din identitatea lor.

Nimeni nu știa ce l-a făcut pe cel mai frumos heruvim să își înfrunte părintele veșnic. Majoritatea au presupus că mândria îl făcuse să se închipuie egal Cuvântului ce le aduse la viață pe toate. Restul își păstraseră opiniile pentru ei, scuturând mâhniți din capetele înconjurate de aureole strălucitoare. Oricum ar fi fost, faptul că cineva ar fi putut nutri astfel de gânduri contra Binelui era peste puterea lor de a înṭelege și accepta.

Dar grădnăreasa, cea care nu avea răni decât de la șuvoiul de lacrimi care îi împăienjenea chipul? Shabu nu fusese nicăieri în acel haos, nerăspunzând chemării la arme. Cum ar fi înclinat un înger lucrător al pământului balanța războiului? Ea nu avea forța Arhanghelilor, nici înțelepciunea Serafimilor, ca să nu mai amintească de perechea de aripi, comună până și printre cei mai mici îngeri, care îi lipsea cu desăvârșire de pe spatele golaș. Handicapul o transformase într-o ciudățenie, de parcă ar fi fost o normă să existe o oaie neagră în turmă, însă Shabu nu se lăsase copleșită de acest lucru. Până acum, când existenṭa devenise deodată totul sau nimic și ea îl alesese pe cel din urmă.

— Tată, ai milă, șopti cu capul plecat, fără să găsească vreo alinare în acel gest, conștientă că nu va primi iertare. Păcătuise, iar vina atârna deasupra ei, gata să o sfărâme.

Întâiul născut dintre îngeri, lucru nou și straniu pentru ființele de lumină abia create, se dovedise a fi un personaj perfid al neamului neîntinat până atunci. Shabu făcuse greșeala de a-l ține la căldura pieptului său pe fiul primului demon, ignorând pericolul la care se expusese. În realitate, doar își pusese sufletul pe tavă înaintea celui de care se legase pe vecie cu toată credința. Iubise. Nimic mai mult.

Se condamnase singură la a urmări trădarea celui ce îi jurase pe bunătatea nemărginită a Tatălui Ceresc că îi va fi alături veșnic, indiferent de zidurile care ar fi putut să îi despartă. Și, totuși, nu o făcuse, alegând-o pe alta, fără să îi pese de sămânța de viață pe care Shabu o încălzea în trupul său. Cel ce promisese a-i fi ancoră la ananghie îi întoarse spatele cu aceeași ușurință cu care îi întinsese brațul viclean.

Ucenicul Morții Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum