II. Botez de sânge

860 168 77
                                    

 Durerea unei mame

Moartea înghiți în sec, urmărind absentă cum cercul de lumină îl învăluie în norii săi incandescenți pe micul suflețel, acoperindu-și pieptul ce tresări dureros cu palmele, încercând să își pună ordine în gândurile care i se repetau în minte ca o placă stricată. O mașină cu faruri mari și galbene, două sfere otrăvite, o loviră cu toată puterea, trecând prin trupul ei de fum, fiind încetinită din goana sa pe străzile pustii mult prea puțin pentru ca cineva să sesizeze. Tresări, simțind curentul care îi tulbură mai tare liniștea, fără să își mute privirea din locul unde cu câteva clipe în urmă stătuse băiatul. Chipul său schimonosit de frică, ochii mari și umezi, gura între-deschisă și brațele tremurând o făcură să ofteze greu, în încercarea de a scăpa de greutatea ce îi apăsa inima deodată mult prea fragilă.

— S-a început, murmură greoi, fără vlagă.

Shabu știa că în sufletul băiatului se ducea acum o luptă acerbă între rațiune și inimă, dar nu putea cum să îl ajute, pentru că nu știa cum. Habar nu avea cum să se poarte, iar el era mult prea firav și ea se temea că l-ar fi rănit mai tare. Când reveni în peșteră, după multe ore de colindat prin nepăsarea întunecată a lumii, îl găsi pe pat, privind spre tavan precum o statuie de lumină care pâlpâia în mai multe culori și nuanțe, făcând imposibilă misiunea de a-și da seama ce simțea cu adevărat. O lumânare care se topea încet, cu fitilul arzând în interiorul ei, aproape să se stingă pe vecie cu fiecare sfârâit.

— Eu..., începu răgușită, însă nu găsi o modalitate de a continua. Nu știu, oftă căutând iertare. Era la fel de rănită precum puiul de om.

Nathaniel era un simplu băiețel, un copil pe care ar trebui să îl înconjoare doar jucăriile și Abecedarul, singura lui supărare fiind un bastonaș strâmb sau o față tristă desenată pe lucrare, însă el avea probleme mai mari, mai grele, ce se adunau toate, gata să explodeze. Fusese abandonat de îngeri, murise înghețat după o viață petrecută pe străzi, iar sufletul său curat avea să fie mai mult pus la încercare, dus în pragul colapsului fără milă, pentru nimic, iar ea nu putea decât să privească neputincioasă acea distrugere tactică și lipsită de scrupule.

— Iartă-mă, adăugă șoptit, smulgându-și pielițele de pe degete bătucite cu unghiile pe sub mânecile lungi.

Moartea conștientiza că trebuia să îl lase să descopere totul despre complexitatea misterioasă a lumii, chiar și sentimentele negative, fiind conștientă că îl va durea nespus, însă că era vital să îl pregătească pentru ceea ce urma să se întâmple. Era forțată să îl învețe să reziste valurilor timpului și nevoii de sprijin pe care nu îl va mai găsi în nimic. Strânse din dinții bătrâni, îngălbeniți de timp și își lăsă unealta rezemată de masa din încăpere, așezându-se în genunchi în faṭa copilului ce ducea un adevărat război.

— Ești un puști puternic și..., încercă să îl încurajeze, însă băiețelul nu se clinti, ca și cum prezența ei ar fi fost indiferentă.

„Tată, îndrumă-mă!" imploră Shabu în gândul ei, apoi se ridică și ieși din peșteră, rămânând pe platoul din fața adăpostului în oceanul de mătase verde, întrebându-se ce ar trebui să facă mai departe. Fusese stupid din partea Lui să îi lase în brațe un suflet de om, pentru că nu era pregătită. În realitate, deși avea miliarde de ani, Shabu era doar o adolescentă rebelă înaintea Tatălui Ceresc care o iubea în felul Său, dându-i mai multă libertate și responsabilitate decât oricărui altui copil al Lui, pentru că știa că există în ea puterea de a scoate totul la capăt.

Shabu însă nu era așa sigură de acest lucru, privind câteva zile la rând cum băiețelul din peștera ei tace, afundat în gânduri pe care nu își permise să le citească, preferând să îl lase singur cât ea stătea din ce în ce mai mult printre oamenii pe care îi ura.

Ucenicul Morții Where stories live. Discover now