"Istorisirile și minciunile Tînărului Wodan"

Capitolul II

       Se trezi brusc cu mantia dată peste cap, ca dintr-un vis cu ochii deschiși, gândindu-se la casa lui. La Domenii, la Calville și la familia sa, care acum probabil era îngrijorată. Totuși lipsea de vreo patru ore, și se apropia de miezul nopții.

          Rafalele de vînt nici măcar nu-l clinti pe luntrașul gurhundi care vâslea în fața sa, în același ritm lugubru de-a lungul Rîului Shem. Încerca să se uite în el, dar era așa negru încât nici măcar luna nu se putea oglindi. Pluta, în care se aflau el și gurhundiul, era de un lemn gros, flexibil.Își putea da seama, o auzea trosnind unduios deasupra rîului, dar era așa îngustă că trebuia să stea pitit, cu brațele strânse în jurul genunchilor.

Își rearanjă mantia, ținută de ferroniére-ul subțire ce-i ținea gluga deasupra chipului. Obiectul de argint avea două sigilii rombice, pe frunte și la spate, pe care erau pietre mici albăstrui, spălăcite de timp și grijă. Lănțișorul era dat pruncilor să-și poarte emblema familiei ca talanga purtată de vițică. Era doar simbolică treaba, iar Jaden Calgarth îl purta cu fala unui prinț, ceea ce și era.
Vîntul și frigul se instauraseră demult în drumul său din această seară, dar, mai mult, își facea griji de luntrașul care îi răspundea, cu un mârâit, de fiecare dată cînd voia să-i afle destinația sau intențiile.
"M-a băgat Finn în rahat de data asta. Nu voiam decât niște informații despre niște lucrări ale unora care ghidau lemnul. Atât. Și m-a convins gurhundiul ăsta neghiob cu un simplu: Am ce-ți trebuie. Vino cu mine pe Nava Mea și într-o clipită ajungem pe țărmurile Gurhundului."

     Halal "navă"! Era un coșciug pe apă.
Se vedea un țărm pietros apropiindu-se de ei. Ajunseră,  anunțați de o bufnitură grozavă, cînd pluta pupa pământul plin de pietre mărunțite, albe, ca de fildeș, dar nici ele nu erau așa vizibile de la îndepărtare.
  Nu-l speria noaptea târzie sau umbrele, dar aici, parcă, ele nu-și găseau sălașul. Numai un miros fetid care venea dinspre pădurea de sălcii plângătoare din fața lor. Nu-i era cunoscută Zona Mlășinoasă, cum o numeau cei din Calville, sau Mlaștina Gurhundului, cum o numeau cei ca luntrașul acesta. De mantia sa groasă și năclăita nu-i prea putea desluși chipul, îi scotea la iveală un ciot osos care probabil era nasul, și ochii aurii, hipnotizanți, de nu puteai să te uiti mult la ei, așa cum nu poți să te uiți la cel mai curat nisip sau la cel mai luminos astru.
         Barcagiul trase barca mai la țărm, așezase vâsla de-a lungul ei și îi făcuse un semn din cap c-ar trebui să-l urmeze. Se îndrepta spre păduriș, iar Jaden se mulțumea cu faptul că nu mai era în barca îngustă și își târa picioarele dupa el doar ca să nu-i fie frig. Poate dădea de vraciul lor,sau de o autoritate capabilă să-l ajute cu informațiile dorite, sau măcar să-l lase să plece acasă, în Calville,deși nu-i miroasea a bună. Nu era mare războinic. De fapt și-a petrecut mare parte din copilărie în biblioteca tatălui său, Jordan. Abia știa să se apere, și contextul acesta nefast l-a prins fără o lamă sau o armă capabilă.
Mergea după străin încercând să-i țină pasul. Părea hotărât la drum, apăsa tare pe pământul noroios și alunecos al desișului.Cărarea era strâmbă și întortocheată ca un șarpe la frigare, și nu se încălzea deloc. Simți un val de căldură odată ce ieșiră pe o culme buruienoasă, cu iarba de un metru, cu mantia sa prețioasă de mătase fină ruptă în lături și plină de brusturi și fire de iarbă maruntă. I se încleșta maxilarul odată la cinci-șase pași, dar acum începuse să-i bubuie în timpane un ritm vag familiar de tobe husare. Le știa cîntul din târg, dar nu în felul în care băteau acuma.

Nu-l mai avea în vizor pe gurhundi. Cum ajunse în vârful culmii îl și plesnise un alt val de căldură. Deasupra sa putea vedea pâlcuri de sălcii și acoperișuri de stuf, din care ieșeau fuioare de fum, groase, iar în mijlocul lor un rug măreț, aprins, dacă erai corb sau veveriță îl puteai vedea de la o distanță aproape de Piaţa Squallingului, care era granița sudică, unde se terminau Teritoriile și Domeniile de Stat.
    În jurul focului distingea trei diguri care-l înconjurau. Formau trei cercuri, fiecare mai mare decât celălalt, la mijlocul celui mai mare vedea un bloc de marmură transparentă, așezată ca un edificiu ritualic, foarte specific sălbaticilor de-aici, se închinau Zeilor Tradiției Primordiale, și edificiile mari, din piatră erau numeroase. Tobele îi împlineau imaginea, cu iz de ritual.
      Jaden coborî cu atâta descumpănire și nesiguranță culmea, că aproape se împiedică de rădăcina groasă a unei salcii deformate, care dădea mai mult a fosilă scheletică, decât a copac. Se ridică ușor, sprijinit de copac, când o mână slinoasă și murdară îi acoperi gura. Simțea formol și fier, și până să încerce să inspire forțat, în neputinţa momentului, văzu negru în fața ochilor.

          Un văl de ceață i se puse pe ochi. Încerca din răsputeri să-și miște brațele, dar erau țintuite de ceva rece și tare, dar mai fin ca piatra. Picioarele, la fel nu puteau executa comanda creierului de a face vreo mișcare, nici pieptul nu putea să umfle, capul la fel de imobil. Lianele groase le distingea cu privirea chiorâșă, cum îi țineau corpul suspendat pe ceea ce pă rea a fi blocul acela mare de marmură albicioasă, transparentă. În dreptul său, torțele, perucile de alge, dansurile spasmodice și cuvintele nedeslușite încărcate de scuipat și blestem se desfășurau în același ritm al tobelor husare, grele, din piele de elgrophant, trei percuționiști gurhundi dădeau startul acestui circ ritualic. Cel mai împânzit de broboane, alge și vestigii capilare din bucăți de oase stătea în centru, ca un dirijor al macabrului, cu un toiag cu împletituri din lemn și fier, cu capătul bont, dar spiralat. Vraciul Zonei, se gîndea el, probabil era carne de sacrificiu acum,  măcar să scoată două cuvinte, dar nu ptea. Avea atâta sînge in bot, că i se scrugea pe bărbie cum încerca să scoată un sunet din el. Nu-și simțea limba, iar căldura și tobele îi facea varnea dezvelită să icnească de durere. Vraciul opri tobele cu un gest lung, tăia o panglică în aer, parcă.

- Omana-omana-tae! țipa vraciul cu un suflu din toți rărunchii.

Mulțimea de sălbatici răspunseră chemării.

- Brigindir!

- Omana-omatu-nae! țipă, iarăși, vraciul.

- Brigindir!

Mulțimea răspunse.

- Omana-olantu-brige. Brigeee!
   
  Acest ultim strigăt rezona în văzduh, de aceea i se părea tînărului Jaden ca o chemare, un dialog străbun între Zei și ei,care nu putea decât să strige ca păsările și să nu fie călcati de deități ca furnicile.
     Se lăsa liniștea peste mulțime. Jaden închise ochii odată cu transpirația sărată curgându-i de pe frunte. Un alt țipăt,acut de data asta, ca un fel de păsăroi de munte, care era prins la ananghie ieșise din spatele lor. Sălbaticii se dădeau, cu tremur în corp, la o partea, să dezvăluie creatura care propagase țipătul. Șopârle mai mari ca oamenii în lungime, cu solzi negri dând în vernil, la schimbarea luminii, șerpuiau iute printre ei. Ochii orizontali, aurii, ca nisipul cel mai fin, nu se mișcau și nu aveau pupile, cum c-ar fi oarbe la vedere. Aveau o direcție precisă spre tînărul prins pe edificiul de piatră,care ar fi preferat să nu-și mai fi deschis privirea niciodată. Răsufla greu, și stomacul i se strânse la spate, senzația că nu se va împrieteni cu nimeni aici. Avea același simț cînd vedea o capră de munte prinsă în lanțuri și dată tigrilor ca haleală vie.
- Nisa,Nenua,Nafore, prapiti di papi’tiaga! („Nisa,Nenua,Nafore înfruptați-vă din foamea noastră”) vorbi vraciul în limba lui.
Cu aceste cuvinte, șopârlele luaseră cu asalt corpul moale și fin al prințului. „Friptura” lăsa foalele să curgă peste tot cu atâta sânge încât digurile din jurul focului imens se umpluseră cu vârf. Jaden tocmai fusese ospătat de viu, cu nici măcar un gând în minte.Poate, doar neputinţa unui sunet de disperare nedeslușită.