Străina

„Pe lume există o mulţime de lucruri de neînţeles, chiar şi pentru mintea cea mai cuprinzătoare."

Priveam nostalgic cum picăturile de ploaie se preling pe ferestrele mărunte, rezemându-mi capul pe umărul său. Un sentiment de acalmie îmi străbatea întreg corpul, iar vocea sa blânda îmi încălzea sufletul împovărat cu griji și neliniști. Părea că pentru prima dată după atâta vreme sunt în siguranță. Și cum altfel să mă fi simțit când ochii aceia blajini îmi drămuiau fiecare mișcare, iar degetele lungi, deși îmbătrânite, destul de catifelate, îmi mângâiau obrajii încă vineți, alungând șuvițele rebele de păr care poposiseră pe fața mea îngustă. Mi-am închis pleoapele și am înlăturat toate gândurile macabre printr-un oftat lung, nesfârșit.

— De data aceasta va fi bine! îmi spuse mai mult în șoaptă, iar un mic zâmbet îmi răsare în colțul gurii.

Va fi bine... Of, tânjeam mai mult decât orice să mă încred în aceste trei cuvinte, dar parcă mult prea mult timp am petrecut între acești patru amărâți de pereți încât abia dacă îmi amintesc mireasma florilor de tei de pe aleea pe care am copilărit. Și oare ce miros mai are iarba după ploaie? Și cafeaua... Oh, cafeaua! Oare cât timp a trecut de când nu am mai băut o gură de cafea? Șase ani? Nu, cred că mai bine de atât. Vreo șapte... Aproape opt. Dumnezeule! Opt nenorociți de ani între patru nenorociți de pereți...

Îmi amintesc perfect. La început a fost mai dificil. În primii trei ani mai exact. Mă trezeau aproape în fiecare dimineață pentru "tratamentul special"; mai precis, mă drogau cu diverse sortimente de pastile care îmi provocau halucinații, după care mă închideau într-o camera goală cu încă alți cinci pacienți unde făceau experimente pe noi. Stăteam ore întregi în această lacună, iar ochii lor depravați ne priveau cu dezgust. Mizerabilii! Ne tratau fix ca pe niște șobolani. Și nimeni nu putea spune nimic. De fapt, cine ne-ar fi crezut?! Ar fi fost cuvintele unor nebuni împotriva unor doctori renumiți în toată lumea. Să fim serioși. Care ar fi fost șansele?

— Lovell. Candace Lovell, îmi aud numele și îmi întorc numaidecât capul pentru a vedea ce se petrece.

În dreptul ușii puteam zări un domn de statură cu mult peste medie, cu o alură impunătoare, tare dichisit — purta un costum din stofă de un albastru închis, o cămașă neagră, destul de mulată căci am putut observa că distinsul domn nu este unul dintre acei bărbați care merg la sala de fitnes, la care a asortat niște pantofi negri — cu privirea ațintită într-un teanc de hârtii. Și-a ridicat pentru o clipă ochii din mormanul de hârțogăraie și am putut remarca culoarea fermecătoare a acestora; avea niște ochi pătrunzători, de un verde neobișnuit. La o primă vedere aș spune că nu are mai mult de 30 de ani, dar trăsăturile și ridurile faciale îl trădează. Părul său era întunecat, în concordanță cu hainele pe care le purta. Avea totuși o figura plăcută, în ciuda faptului că părea un arogant notoriu și încrezut.

— Stanwick. Doctor Thomas Stanwick, își rostește numele făcând câțiva pași în direcția mea. Am să va rog să ne lăsăți singuri, continuă dezinvolt, privind în direcția bunicii.

— Desigur, domnule doctor! rostește bătrânica ridicându-se de pe canapea, dar nu înainte de a-mi dărui o ultima îmbrățișare; un zâmbet cald îi răsare în colțul gurii. Te aștept pe hol, scumpo, că să mergem acasă! îmi spune cu un firicel de glas, iar un fior de gheață îmi cutreiera corpul.

Priveam îndelung cum aceasta se îndepărtează, iar inima mi se zbătea tot mai tare. Și nu; nu era din cauza furtunii de afară, ci pentru că rămâneam iar singură. Mă rog, cu domnul doctor care de data aceasta era unul nou. A închis ușa în urma bunicii, după care s-a așezat pe scaunul din fața mea. În acel moment, între noi nu mai exista decât un birou. A azvârlit mulțimea de hârtii pe acesta, după care și-a aprins o țigară. Îl priveam dezorientată, cu niște ochi mari și tulburi.