Cuantum

Prima parte

Niciodată nu i-a plăcut prenumele său. Paisie. Mihai, pe vremea când încă mai fuma, i-a spus că înseamnă „pace" în nu știu ce limbă moartă. Atunci am râs. „Ce-ai mă, ai tras-o pe nas din greșeală? De unde ai scos-o pe asta?".

Douăsprezece.

Nouăsprezece.

Douăzeci și șapte.

- Nae, i-ai numărat pe toți?

Treizeci și nouă.

Cincizeci.

Șaptezeci și șapte.

- Bă, pulă, n-auzi?

Optzeci și opt.

Nouăzeci și unu.

Nouăzeci și no...

... când capul a atins suprafața mesei, ceilalți doi bărbați s-au întors indignați.

- Faceți liniște. Vai de capu vostru dacă vă aude șefu'!

Mâna sa era încleștată în întreaga podoabă capilară a băiatului. Îi simțea firele de păr transpirate cum îi gâdilă mâna și deși nu-i putea vedea fața, oroarea băiatului îi părea asemenea unui val de căldură ce îi stimula fiecare parte a corpului, încălzindu-i trupul și trezindu-i setea de a ucide.

Își închise ochii pe când își imagina strigătele de ajutor ale puștiului, teama ce-i gâtuie vocea, încercarea de a evada din strânsoarea prădătorului. Inconștient, își strânse mâna într-o bilă de durere, rupând încet, dar sigur, firele de păr ale băiatului. Nu auzi decât un icnet disperat, asemănător celui unui câine bătut.

- Lasă-l mă!

Auzi un zgomot surd în fundal, însă nu putuse să-l descifreze. Ridicându-i capul puștiului, îi simți greutatea, făcându-i următoarea lovitură mai puternică. Masa din lemn gemu odată cu șocul suportat.

- Ia-l mă pe sus, ce dracu aștepți?

- Îl omoară, bă!

Gândurile îi zburau la fiecare nouă pocnitură pe care se pregătea să o instituie, când își simți trupul ridicat. Fusese aruncat, nu departe, dar suficient cât să-l înlăture de lângă victimă. Căzătura l-a trezit la realitate.

- Ești bine, Nae?

- Du-te lângă el, Dovleac, păzește-l. Pe nebuni nu-i bine să îi scapi din ochi.

Și-a ridicat mâna, încă simțind firele de păr în palmă. I-a smuls capul?

- Ce-ai făcut, Parise? Iar ai luat-o cucu?

Duhoarea respirației lui Dovleac îi aminti unde se afla. Erau în subsolul lui Constantin Năvraci, zis Șeful. Tocmai furaseră zeci de teancuri de bani gheață, îngrămădiți acum într-un colț al încăperii întunecate.

- Uite, mă, i-ai smuls tot părul! continuă Dovleac, nepăsător și deloc speriat de ieșirea celui care a pus la cale totul. Nici nu avea de ce: era de trei ori cât acesta, mult mai musculos și mai bine făcut, cu brațele mai groase decât trunchiul brazilor și corpul mai greu decât cele patru frigidere cu care se mândrește neîncetat din casa lui.

Paris se uită în jos, observând smocul des pe care încă îl ținea prins într-o încleștare automată. Doar când își relaxă mâna, își putu da seama cât de încordat fusese.

- Dă-te de lângă mine, puți.

Dovleac fu împins, atât cât se putea cel puțin, iar acum Paris putea vedea întreaga scenă: fața lui Nae sângera, iar dantura îi fusese compromisă. Nu plângea, însă se vedea că ochii îi erau umeziți și se abținea cu greu să nu izbucnească. Acceptase slujba asta pentru că era sărac lipit pământul: mânca piure de cartofi în fiecare zi și se îmbrăca succesiv cu cele două tricouri pe care le deținea, iar iarna simultan. Colegii la școală îl porecliseră „Piatră", că a căzut de mic dintr-un leagăn și se lovise cu capul de o piatră. De atunci avea o cicatrice urâtă, care încă îl mai durea din când în când. Deși lumea zicea că îl face să pară mai prost decât este, zâmbea destul de des: o fată de la școală îi spusese o dată că este cam urât, însă zâmbește frumos. A fost prima lui iubire, neîmplinită, însă la care mai visa uneori, mai ales atunci când se ducea la curve. Obiceiul ăsta a început acum câteva luni, când Nae îl cunoscuse pe Constantin. Șefului i se făcuse milă de „sărăcuțul Piatră", așa cum îi spunea, zicând că „niciun băiat cu cap ca al tău n-ar trebui ca la șaisprezece ani să fie virgin". Nae n-a știut ce să zică atunci. Nu înțelesese foarte bine afirmația oricum, însă simți, din privirea blajină și înțelegătoare a Șefului, că fusese lăudat. Era o zi de marți când intrase pentru prima oară în bodega ce urma să îi devină ca o a doua casă. Încă își amintea cu exactitate ziua, căci, chiar la intrarea în incintă, un semn mare, făcut cu lumini proaste, prea orbitoare, de neon, pâlpâiau denigrator „marțea la jumătate de preț: ia două, plătește doar una". Literele erau mici, îngrămădite pe semnul metalic, ruginit, care părea doar o preîntâmpinare la ceea ce urma să vadă: un loc umed, îmbimbat într-o combinație inedită de mirosuri de mucegai, transpirație, lichior și oameni bătrâni. Câteva femei în fuste până la fund serveau la mese. Doar una părea că este mai tânără. O admiră câteva minute bune, timp în care Șeful vorbise cu una dintre celelalte două chelnerițe, cea mai în vârstă. Se întoase zâmbind: „Îți place aia, Piatră?". Nae nu trebuise decât să dea din cap, iar dorința îi fusese îndeplinită.

Înainte de evenimentele din prezent, se gândise de nenumărate ori la acea zi. Deseori se întrebă dacă Șeful chiar merită toate ăstea. Întrebările se întensificaseră mai ales după ce acceptase propunerea lui Paris. Iar acum, în timp ce își pipăia cu limba golurile din dantură, simțind totodată gustul amar al sângelui, simțea mai mult ca niciodată că făcuse o greșeală. Își îndreptă privirea către Dragoș, salvatorul său, însă nu primi compasiunea la care se așteptă, ci un chip rece, împietrit. Înghiți în sec. Știa ce avea de făcut.

- Va trebui să iau numărătoarea de la capăt.

Dragoș dă din umeri.

- Doar să te grăbești. Nu știu cât timp mai avem.

Știa că avea un ton calm. Niciodată nu ridicase vocea la nimeni, se obișnuise să aibă conștiința asemenea unui râu: niciodată nu se împiedica de vreo piatră. Cu toate acestea, în ochii lui Dragoș ardeau scânteile fricii. Se uită la Paris, ridicat acum, care încerca să își curețe pantalonii de praf. Parcă nimic nu se întâmplase. Evident că punea la îndoieală sănătatea mintală a acestui om. Știa însă toate câcaturile prin care a trecut, și mai știa că nu doar o dată îi salvase viața. Fie că dorea asta, fie că nu, trebuia să aibă încredere în el. Respiră adânc.

Dovleac era dezolat. Fusese foarte drăguț cu Paris, iar el îl tratase cu indiferență, ba chiar ca un țânțar de care doar voiai să scapi. Stomacul îi chiorăi. Oare cât o să mai stea aici? Suspină obosit, dorindu-și să se termine toată treaba asta mai repede. Privi către Nae, și îi păru rău de băiețel. Era foarte plăpând, avea impresia că picioarele îi tremurau continuu. Nu înțelegea pornirea lui Paris, dar, de altfel, nici nu îi păsa. Dovleac se ciupi de umăr, își întoarse privirea către un punct gol și începu să privească.

În tot acest timp, Paris se dezmetici. Deși foarte stresat, era conștient că nu putea arăta asta pe față. Ar fi pierdut toată încrederea celor trei. Întreaga operație nu era nimic decât orgoliul său care nu voia să se liniștească. Se gândise foarte bine la fiecare pas pe care trebuia să îl facă. E adevărat că în decursul întregului an, cât durase materializarea planului, avusese îndoielile sale despre Nae. Ah, Nae... Era conștient însă, așa cum și Constantin fusese la un moment dat, că întreaga soartă a acestei grupări stătea în mâinile acestui om. Nu înțelegea cum, iar asta îl tulbura, mai mult chiar, îi crea un continuu sentiment de indignare. Iar situația lui actuală, cu injecțiile ălea, nu-l ajuta. Trebuia însă să-și țină în frâu apucăturile și părerile personale. A decis să meargă pe acest drum fără nicio remușcare. Nu avea în plan să își creeze regrete începând de acum.

Unu.

Șaisprezece.

Douăzeci și trei.

Mihai, câteva luni după ce și-a stins ultima țigară pe care avea să mai pună mâna, i-a repetat că numele său înseamnă „pace". Am surâs amândoi, privindu-ne unul pe altul ca doi complici. Nu am mai spus nimic atunci.