Amintirile unei adolescente
Anul.....
Știți acel moment când vrei sa dai uitării, acel ceva, sau pe cineva care te-a rănit cândva foarte profund ?
Ei bine, eu sunt tipul de fata, care a încercat sa rămână mereu puternica,indiferenta, față de ceea ce a rănit-o cândva,sau o rănește în continuare, doar pentru a nu lasa impresia ca sunt slaba, o lașă care fuge datorita frustrării , de ceea ce cândva o făcea fericită.
Practic, nu mai sunt eu. Nimic nu o va mai readuce pe vechea "eu".
Practic, nu eram bine nici înainte sa descopăr ce înseamnă să fii lovit de "condamnarea la singurătate % pura, odată cu maturizarea venita, mult prea devreme " , de la vârsta de 13 - 14 ani ,nu îmi mai amintesc exact.
Groaznic, nu?
Pur și simplu, aveam orice, mai puțin, acea licărire de "fericire interioara".
Cu trecerea anilor, în fiecare zi simțeam ca îmi lipsește ceva,însă ce anume, pentru ca, chiar nu știam ce!
Prietenii? Cineva care sa ma asculte, ori de câte ori simțeam ca ma apasă ceva pe suflet? Curajul de a-mi spune nemulțumirea, anume, faptul ca ma simțeam neîntelesa de cei din jur ? Cine știe, poate ca da, poate ca nu, pentru ca toți aveau semne de întrebare, anume," de ce nu pot zâmbi măcar o data?" ", de ce expresiile feței mele sunt atât de serioase și triste ?", și multe altele.
Dar era simplu :eu nu vedeam nimic frumos în viata, nu vedeam nimic interesant care sa îmi stârnească interesul sau amuzamentul, în ciuda faptului ca, mulți încercau sa comunice cu mine în toate modurile posibile, sau chiar copilărești , iar eu refuzând categoric.
Dar timpul trecea, iar starea mea de tristețe, ba trecea, ba venea, sau se intensifica.
Totul vorbea de la sine :Universul era împotriva mea.
Ori de câte ori incercam sa ma resemnez, sa încerc sa ma bucur de viata, de cei dragi, de prietenii pe care îi aveam, ceva se intampla, și brusc, acea stare de tristețe apărea, chiar și de 2 ori pe luna.
Nu ma mai recunoșteam. Numai aveam chef de nimic, și efectiv, îi răneam pe cei din jur , chiar și fără sa vreau, în ciuda faptului că aceștia se străduiau sa îmi fie aproape;însă singura mea dorința, era sa fiu singura, sa ma descopăr singură...
Dar oare sa fi fost de vina maturizarea prea devreme? Efectiv, eu vedeam viata, doar în negru și alb și dacă m-ați fi întrebat de ce, ei, bine chiar nu as fi știut ce răspuns sa dau, ci doar sa dau din umeri, efectiv.
Însă, chiar și asa , încercam totuși sa par ca sunt bine, deși chiar nu eram, plus ca incercam sa ma mint singura, ca este doar o perioada urata, care a venit brusc, odată cu maturizarea mea, și pe buna dreptate, pentru ca, chiar asa și era.
Însă, cu trecerea zilelor, și a anilor, ma simțeam din ce în ce mai singură și trista. Chiar aveam nevoie de cineva căruia sa ii pot spune tot ceea ce simt,și faptul ca viata este o mare porcărie, în jurul căreia ne învârtim,doar pentru a demonstra,.. hmm.. asta chiar nu știu.
Chiar nu știu ce ma determinat sa ma închid în sinea mea, treptat, cu trecerea timpului.
Însă un lucru era cert! Îmi simțeam sfârșitul aproape , exact ca acum.
Sau poate era vorba doar de "karma", pe care o resimteam în fiecare zi, în preajma mea, asemeni unei "umbre", ce nu îți dă pace, și care nu te va părăsi prea curând?
Chiar nu știu. ...
Ei bine, asta a fost doar o pagina din viata mea.
Va invit sa îmi citiți următoarea pagina, la 17-18 ani,când am descoperit ca muritorii acestei lumii, pot avea "un suflet pereche".
Sellena Adramelech
