Capitolul 2

191 37 68
                                    

        — Mika, aprinde lumina, spuse o voce joasă de fetiță.

        — Nu îţi place întunericul? întreb abia șoptind.

        — Îmi place, dar spune-i nebunului de la geam să plece.

        — Lolly, calmează-te. Stă acolo în fiecare seară.

        — Ştiu dar acum a început să mă deranjeze, se răsti mica creatură din patul meu.

        — Închide ochii şi dormi.

        Mă privea insistent, de parcă de asta depindea viaţa ei de păpuşă. Tipul de la geam stă acolo şi doar zâmbeşte deja de 3 ani, de ce tocmai acum a început să o deranjeze?! Eu m-am obișnuit deja cu asta, mi s-ar părea ciudat să dispară acum.

        Nu prea aveam somn dar încercam să dorm măcar în seara ajunului de Crăciun. Exact, doream să fiu odihnită pentru marea sărbătoare de Crăciun.

        În fiecare an primeam de la Moşu un bileţel pe care scria ,, Nu crezi că ar trebui să pleci?". Hai să fim serioşi. Moş Crăciun e părinții iar bileţelul de Crăciun e doar dorinţa lor arzătoare de-a scăpa de mine. Subtil, nu-i asa?! Mai bine asta decât nimic, oricum m-am obişnuit deja. Acum mi se pare destul de normal acest cadou. E trist, dar adevărat.

        — Mika! se auzi iar vocea sâcâitoare a păpușii.

        — Ce? mă răstesc la ea încercând să par cât mai evident deranjată.

        — Nu vrei să ceri o păpuşă de la Moşu'?

        — Nu, spun scurt și clar.

        — De ce? întreabă ea vădit deranjată.

        — Am deja una. Nu mai am nevoie de încă una. Abia pe tine te mai suport, spun și mă întorc cu spatele la ea.

        — Dar dacă te mai rog o dată!? continuă ea, ignorându-mi a doua parte.

        — Tot nu.

        Lolly continua să mă sâcâie... dar eu deja adormisem așa că nu prea auzeam ce zicea...

        De la o vreme am început să consider somnul mult mai important decât ea, deşi de somn nu prea am parte. Dar acum chiar mi-a atras atenţia spunând „Mika,de când ascunzi pe cineva după draperii? "

        Deschid ochii şi văd o pereche de ochişori galbeni care se uitau la mine. Luând în considerare că acele două beculeţe nu pâlpâiau, înseamnă că erau doi ochi care nu mai clipeau de ceva vreme...cred. Deși m-am obișnuit cu tot felul de apariții, asta de după draperiile gri, străvezii, chiar mă speria.

        Mă ridic din pat şi mă îndrept spre arătarea respectivă. Frica nu era mai mare ca curiozitatea.

        — Mika iar o caută cu lumânarea... spuse vocea ascuţită şi deranjantă a lui Lolly.

        — Ba nu. Vreau doar să văd de ce stă acolo. Mă scuzi, dar de ce stai după draperie? Ţi-e frică să vii mai aproape de mine? întreb eu, îndreptându-mi atenția spre creatură.

        — Deci tu chiar ne vezi? Şi ne auzi? întrebă vocea răgușită, ca de bărbat.

        — Si- sigur... deci, cine eşti? întreb, oprindu-mă la câțiva pași depărtare.

        — Îţi voi spune altă dată... nu e momentul potrivit, spuse și dispăru.

        — Eu ţi-am spus să închizi geamurile, dar tu nu mă asculţi niciodată, interveni Lolly.

PsihozaUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum