Cu un creion în mâna tremurândă
Am început să scriu o poezie
Căci mintea îmi era flămândă
Să-nşire versuri pe hârtie.
Şi am tot fost cu capu-n nori,
Cu mintea mea de copilandru,
Şi-am vrut să văd cum e să zbori
Sau să atârni de-un candelabru.
Dormind mereu cu-n geam deschis
Am aşteptat răcoarea serii,
Sub pătură, plângând în vis
Ştiam că-i timpul condamnării.
Şi noaptea urmărind străinii,
Mă urmăream pe mine însumi
Şi sufeream de insomnii
Şi mă-necam mereu în plânsu-mi.
Cu ochii ațintiți spre lună
Pierdut în gânduri fără rost
Am încercat s-o prind din urmă
Dar trebuia să merg pe jos.
Am vrut să o-nțeleg o dată
Dar am ajuns victima ei
M-a întrebat cu vocea spartă
Dacă-am văzut un set de chei.
Crezând că voi scăpa cu viață
Răspunsul fost-a negativ
Însă privirea ei de gheață
Din nou, ținutu-ma captiv.
Dar în final am realizat
Cât e de scurtă viața mea
Şi inima a renunțat
La a mai sta legat de ea...
Şi când simțit-am libertatea
Am alergat prin întuneric,
Semnat-am iar contract cu moartea,
Jurându-mi să devin puternic.
Şi mi-am creat nişte obsesii
Crezând că merg pe drumul bun.
S-au dovedit a fi depresii
Şi-atunci, eu m-am oprit din drum.
