Katia

CAPITOLUL 16

Ultimele cinci zile au fost un iad pentru mine. În fiecare secundă petrecută în spitalul ăsta așteptam să primesc un telefon de la unul dintre angajații lui Charlie să îmi spună că Neil și Marco au omorât marea majoritate dintre noi. În fiecare secundă speram să vină oricine și să îmi spună că Charlie s-a trezit și că va fi bine. În fiecare secundă aveam impresia că ușa se va trânti de perete și un pistol va fi îndreptat spre capul meu, cu scopul de a termina ceea ce explozia nu a făcut.

-Trebuie să te relaxezi, Kati.

Îl privesc pe Seb și îmi scarpin ceafa. E un tic nervos pe care l-am prins, oarecum, de la Larry.

Acum mă pot mișca fără vreo problemă, mai mult sau mai puțin. Nu e dureros să îmi mișc mâna sau gâtul, dar e o senzație incomodă.

-O să mă relaxez când Charlie se trezește, iar Marco și tăică-tău sunt fie după gratii, fie douăzeci de metri sub pământ, îi spun fără să gândesc.

Indiferent de ce a făcut omul ăla, Seb nu ar trebui să audă pe nimeni vorbind așa despre el.

-Charlie va fi bine. Am vorbit cu doctorul și a spus că e perfect normal să nu se trezească la fel de ușor ca tine.

-De ce?

-Mi-a spus niște cuvinte pe care nici dacă aș vrea nu le-aș putea repeta. Ideea e că Charlie va fi bine.

Expir, mai mult sau mai puțin, ușurată. Charlie e un luptător și nu ar lăsa-o pe Francesca singură. Ăia doi se iubesc prea mult ca să se părăsească unul pe altul.

Privesc tristă peretele imaculat din fața mea. Asta obișnuiam să cred și despre mine și Darren.

-Cum e Elena?

-I-am spus că ești în spital și aproape a aruncat cu vaza Francescăi în mine când i-am spus că nu are voie să vină să te vadă. Nu îi convine nici că e urmărită constant de Killian.

-Când te duce Larry acasă trebuie să îi spui adevărul. Spune-i ce ți-am spus eu.

-Kati, dar...

-Seb, are dreptul să știe de ce e urmărită de Killian. Are dreptul să știe de ce nu sunt mai deloc pe-acasă.

-Nu o să fie de acord cu ce faci.

-Și tu ești? îl întreb, fixându-mi ochii în ai lui.

-Spune-mi că nu te deranjează nici măcar un pic faptul că eu îl ajut pe Charlie să vândă droguri sau că primul lucru pe care îl voi face când ies din spitalul ăsta va fi să îi omor pe Marco și Neil.

Seb își îndreaptă privirea spre pământ și tace din gură.

Îmi proptesc capul de perete și închid ochii. Oare ce mi-ar spune Darren acum? Ce sfat mi-ar da ca să mă calmez?

M-am uitat în continuu la pozele lui Darren cu băiețelul său. Am avut o căruță de vise și toate au fost despre cum subconștientul meu își imagina infățișarea copilului nostru. Un băiețel cu părul șaten al lui Darren și ochii mei negri. Dacă am fi avut o fetiță, cum își dorea Darren, mi-am imaginat că ar fi avut și ea părul șaten al lui Darren, dar spre deosebire de băiat, ea ar fi avut ochii căprui. La fel ca Devon.

Oftez tristă. Îmi e atât de dor de el, iar faptul că stau și nu fac nimic doar îmi dă oportunitatea de a mă gândi constant la el, iar asta mă scoate din sărite.

Nicicum nu e bine.

Dacă încerc să nu mă gândesc la el, se trezesc vocile și am crize. Dacă mă gândesc la el, sufăr.