Priveste-ma cum mor...eu voi privi cum mă salvezi

Capitolul 6: Pariul

- Ar trebui să-ți pui banii de pe acum, i-am scuipat Bellei în față cuvintele.

Și așa redevenisem eu cea de dinainte. Aveam să simt gustul victoriei peste șase ani, și aveam să îmi iau prima pereche de ochelari RayBan originali. Nimeni nu putea să mă împiedice. Eram hotărâtă să le demonstrez totodată că nu e adevărat. Că dragostea nu are limite, că e răbdătoare, liniștită.

Din acest motiv Dean insistă așa mult să îmi dea cei 2500 de dolari pe care nici nu îi are - ca să nu am nicio pierdere la buzunar. Dar asta nu ar demonstra decât contrariul - ar demonstra că dragostea e fadă, o scuză a plăcerii. Din acest motiv nu voiam să renunț. Și mai ales că mi-aș fi dorit acei 2500 de dolari pentru mine.

Julien încă mă privea cu ochi curioși. Am oftat și am spus:

- Nu s-a întâmplat nimic.

Cum i-aș fi putut spune unui aproape - străin că iubitul meu îmi cerea mai mult decât îi puteam oferi?

Privirea lui se întrunecă pentru un moment; nu îmi zise nimic - știa că nu poate săpa mai adânc.

- Mi-am făcut griji pentru tine. Când personalul mi-a.. spus că.. lipseai... mi-au trecut cele mai oribile scenarii prin minte. Printre care și cel în care îți finalizai actul suicid de la care te-am oprit.

Am râs morbid. Adevărul e că mi-a demonstat că există lucruri pentru care pot trăi, iar savurarea durerii, a plăcerii este cel mai mare dar pe care ni-l poate oferi viața. Așteptam mai spună ceva, dar în schimb, se întoarse și scoase din geantă sa ceva împachetat în hârtie colorată.  Lumina întreruptă a becului nu mă lăsa să văd mai bine ce era.

- Închide ochii.

Am auzit foșnetul hârtiei în mâinile lui. Am simțit cum mă crispez în momentul în care am simțit atingerea lui pe umăr - atât de rece. Apoi mi-a așezat ceva pe cap. Simțeam cum mă gâdilă obrajii și fruntea, dar nu îmi puteam da seama ce este. Am deschis ochii, dar tot ce am putut vedea era tricoul lui Julien, murdar la umărul stâng cu rimelul meu negru.

- Gata.

M-a ciupit de obraz vesel. M-am uitat în oglindă. Părul negru îmi curgea în valuri ușor undulate, bretonul negru îmi umbrea expresia tristă. Arătam ca eu de dinainte, cu excepția ochilor umflați și buzelor tremurânde. De ce? De ce făcuse atâtea pentru mine, plătise atâta fără să îi rămân datoare? Știam că nu aveam cum să aflu răspunsul la această întrebare.

- Poți ... te rog să ieși? i-am spus cu o voce slăbită, tristă, tremurândă.

Actele de milostenie erau rar binevenite în cazul meu. Pentru că nu îmi plăcea să fiu tratată cu compasiune, cu grijă. Nu de către un străin, pe motive mai necunoscute ca Omul Invizibil. Și cu toate că eram puțin precaută față de el, deja simțeam căldura unei prietenii viitoare. Dar nu aveam să-i spun lui asta. Nu până când aveam să fiu sigură pe sentimentele mele față de el.

L-am văzut pe Julien cum descuia ușa, respectându-mi decizia.

Totul s-a petrecut aproape într-o fracțiune de secundă. Chipul lui Dean, negru de furie în hol. Urletele înjositoare pe care i le adresa. Mâna strînsă în pumn smucindu-i falca binefăcătorului meu în timp ce mă numea cățea. Julien încercând să riposteze, spărgându-i buza iubitului meu. Asistentele care se agitau în jurul lor, încercând fără succes să-i oprească, evitând să fie rănite. Belle strecurându-se în salonul meu, încercând să afle povestea. Varianta mea pe jumătate adevărată a acesteia, în timp ce inima îmi bate tare în piept. Bufnitura creată la contactul dintre Julien și perete. Zâmbetul malefic al lui Dean îndreptându-se spre mine. O palmă. Capul meu pe spate și peruca pe jos. Șuvițe negre căzând, torturându-mă odată cu dispariția între foarfece a cadoului unui singur prieten care nu avea interese.

Dean luat pe sus de oamenii de la securitate.

Julien întins pe o targă.

Eu plângând singură în salon, pentru că și Belle mă părăsește pentru a reveni la post.

*

*

*

Ultima zi. Ultima zi în acest penitenciar al pacienților, al bolii și suferinței, a mii de dependenți de morfină și a mii de morți în ultimii douăzeci de ani. Sunt un caz norocos. Cine ar fi crezut că, după ce am fost diagnosticată de cancer, am încercat să mă sinucid din cauza fricii de suferință, am fost salvată și dusă la spital, de același om care mi-a plătit operația și tratamentul.

Să-i fiu recunoscătoare?

M-ați numi nebună dacă nu aș fi, chiar după ce nu le-a spus prietenilor mei că am încercat să mă sinucid. Și credeți-mă, chiar îi sunt, și i-aș fi spus-o, dacă nu s-ar fi întâmplat acel lucru cu trei săptămâni în urmă... Care l-a dus la o spitalizare cu o mandibulă ruptă și o fractură de omoplat.

Nu i-aș mulțumi.

I-aș cere iertare. Pentru că a fost victima unei gelozii. Dar nu îl mai puteam privi în ochi. Nu după ce a făcut atâtea și după ce ”mulțumesc” a primit. Cum se spune "Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită”... din păcate. 

Mă gândeam la cuvintele lui în timp ce mă asiguram - trăgând cu ochiul prin jaluzele - că dormea. În acea seară își făcuse griji pentru mine. I-am pus un trandafir alb cules din grădinița spitalului pe noptieră, alături de un bilet.

” Mulțumesc pentru tot. Nu te voi mai deranja NICIODATĂ”.

Am plecat, lăsând în urmă un prieten, lăsând în urmă speranța... lăsând în urmă căldura din inima mea.