STRINGENT Vol. 1 Fiica Infernului

Capitolul 1: O lume nouă

**MEDIA: Aelis/Crystal

50 de ani mai târziu

        — De ce nu mai lupți? mă întrebă, forțându-mi privirea să rămână ațintită asupra lui.

        În mod curios, inima îmi bătea într-un ritm normal, teama constantă dispăruse, iar eu îl înfruntam pe bărbatul misterios, fără ezitare. Nu mă gândeam la întrebare, deși prezența lui părea a-mi spune că soarta îmi depindea de răspunsul pe care aveam să i-l ofer. Eram prea ocupată cu dezlegarea misterului său, pentru a-mi face griji pentru răspunsul meu. Ochii mei căutau cu înverșunare chipul de dincolo de întunecimea mantiei care-l acoperea. Nu era decât o siluetă fără chip, dar eu știam, eram sigură că exista și un chip căruia să-i asociez cruzimea. Voiam să știu împotriva cui luptam, voiam să-l privesc în ochi pe cel pe care-l uram cu atâta fervoare, pe cel care mă îngrozea, numai gândindu-mă la el.

        — De ce nu mai lupți, Fiică a Infernului? repetă întrebarea, întârind strânsoarea mâinii sale în jurul gâtului meu, gest ce mă făcu să icnesc dureros.

        — Oprește-te! am îngăimat, chinuindu-mă să trag aer în piept.

        În fața ochilor larg deschiși au început a se derula imagini macabre ale familiei mele, induse de mâna puternică care-mi răpea aerul a bărbatului din fața mea. Arryn, Leth și Cora erau în pericol. Rraghal se zbătea furios în mijlocul unei mulțimi de cadavre, sfâșiind trupuri fără viață, asemeni unui animal sălbatic. Iar el, ticălosul fără chip care mă sugruma, prindea contur, întunericul adânc din fața mea luând chipul lui L'ewilh. Acum, inima începu a-mi bate cu putere, în vreme ce mi-am înfipt mâinile în brațul lui, zbătându-mă să mă eliberez. Dacă de forța misterioasă de până acum mă temeam cu toată ființa, pentru L'ewilh nu exista decât o ură nestăpânită și o puternică dorință de răzbunare. În fața lui aveam puterea și curajul de a lupta, așa cum n-o puteam face în fața enigmaticului om al Agh'tara.

        Forțele, însă, îmi erau epuizate. Nu aveam putere să-l îndepărtez de mine. Nici nu mă puteam mișca. În mintea mea, încă-l strigam pe Rraghal, atunci când realitatea din jurul meu dispărea. Dar Rraghal era pierdut, asemeni întregii familii, și nimeni nu-mi sărea în ajutor.

        Rânjetul malefic și plin de mândrie al lui L'ewilh se lărgea, în vreme ce mâinile sale îmi cuprindeau tot mai aprig gâtul, sufocându-mă cu furie, atunci când soneria mă îndemnă să-mi deschid ochii. Cu un tresărit brusc, m-am ridicat în capul oaselor, privind confuză de jur împrejurul încăperii. Eram încă acolo, în patul meu, iar strânsoarea puternică a lui L'ewilh dispăruse, deși puteam să jur că încă îi simțeam ghearele în jurul gâtului meu. Am pipăit locul, cu o ușoară disperare, chinuindu-mă să mă desprind cu totul de visul pe care tocmai îl experimentasem.

        Abia atunci când soneria a răsunat în liniștea apartamentului, pentru a doua oară, mi-am dat seama că aceea nu fusese parte din vis. Am aruncat așternuturile într-o parte și m-am ridicat din pat, trecându-mi agitată mâinile prin păr. Cu pași mici și leneși, am părăsit dormitorul și m-am îndreptat spre ușa de la intrare, aruncând o privire în oglinda de alături, înainte de a pune mâna pe clanță.

        — Ah, domniță, chiar când îmi pierdusem speranța! chicoti bărbatul, cu un zâmbet până la urechi, de îndată ce-mi întâlni privirea.

        — Ce vrei, Adam? am întrebat, încă frecându-mi somnoroasă ochii.

        I-am întors spatele, îndreptându-mă alene spre bucătărie. Mă urmă numaidecât, înțelegându-mi gestul ca o invitație, dar eram prea obosită pentru a-l zori. I-am aruncat, în schimb, o privire plictisită peste umăr, turnându-mi cafeaua în singura ceașcă curată pe care o mai aveam în bucătărie.