Pânză de păianjen

Prolog

Mizantropie și altruistm.

Incandescență și glacialitate.

Soare și lună.

Alb și negru.

Katherine și Kai.

Două antiteze ce se contopesc formând un întreg.

Se spune că la fel cum păianjenul reușește să-și țese pânza, la fel și noi ne țesem propriile noastre vieți. Propriile alegeri. Propriile decizii. Greșeli. Idei. Orice.

Meticulozitatea cu care reușește să pună piecare fir cap la cap fără a rupe nici măcar o mică părticică din acesta. Pentru el, acea pânză îi ține pe post de casă, dar și de capcană pentru victimele ce îi cad drept pradă. Pentru că sub aspectul său mic se ascunde un prădător.

Noi ne-am născut să țesem.

Ne țesem cărarea pe care vrem să o urmăm, ne țesem alături de alte suflete, pe tot parcursul vieții noastre tot ce facem este să țesem. Fire lungi, fire scurte, fire subțiri, fire prea întinse, fire cu noduri, însă de un lucru trebuie să avem grijă.

Să nu rămâi încurcat in propriile țesături.

Ruperea țesăturilor provoacă goluri.

Goluri ce oricât ai încerca, nu se pot umple.

Continui să țeși mai departe, poate mai bine decât în trecut, dar acestea nu îndepartează golurile.

Ai grijă de pânza ta.

Ai grijă pe cine lași să-ți atingă pânza.

Altfel?

Altfel țesătura ta se poate destrăma și lăsa ce?

Spațiu.

Suferință.

Durere.

Însă oriunde există și

            Refacere.