Soaptele marii

Capitolul 3

   La prânz stăteam ca statuia din ceară a lui.... mă rog, ca o statuie de ceară şi mă holbam ca toanta la un geam. Tara şi Nate se minunau de desenul meu. Mi-am plimbat privirea prin sala de mese. Nu era acolo.

   Biine, mi-am spus. Tot ce aveam de făcut era să merg pe plajă şi să vorbesc cu băiatul din desenul meu. Până şi gândul suna cretin. Cum Doamne avea sens asta? Ce îmi venise să desenz băieţi? Nu puteam să mă apuc de unicornu ăla de la-nceput? Uneori îmi cam uram creierul.

   -Buuun, am o teorie, începu Nate.

   -Nu vrau să aud despre zombi, ninja sau extratereştri... nici despre Moş Ene, l-am oprit.

   -Ok, zise şi luă un cartof din farfurie. A lui era plină cu porcarii toxice, a Tare conţinea ceva pireu şi un şniţel iar a mea era pur şi simplu formată din salată de cartofi. Eram vegetariană. Nu suportam gândul că micuţii împănaţi ar ajunge mâncare. Mai ales că avusesem un pui pe nume Daniel. Era maro cu o pată albă pe aripă. Bietul Daniel, ajunsese şiş-kebab când eu am fost în tabără. Bunicul şi-a cerut scuze o săptămână întreagă până să apuc să-l iert.

   Tara stătea lângă mine şi era tot mai dezolată. Părul ei roşu îi incadra faţa şi bretunol era destul de lung ca să-i acopere ochii, ceea ce era perfect pentru ea acum. Am privit-o tristă că nu puteaam s-o ajut.

   -Hei, T?

   -Hmm, îngână ea.

   -Vrei... vrei să vorbeşti despre ceva? Jalnic, ştiu.

   -Sunt doar... Ţi-am spus că am un sentiment ciudat şi cred că e legat de Hayden. Nu ştiu de ce, dar mi se pare... periculos.

   Părea sincer deranjată de chestia asta. Am încuviinţat şi m-am cufundat în linişte. Afară cerul era plin de nori negri, însă furtuna ezita să apară. Am mâncat în linişte, câtă linişte poate fi intr-o sală de mese dintr-un liceu. Lumea şuşotea şi eram sigură ce mare parte din bârfe erau legate de Hayden.am clătinat din cap.

   În timp ce făceam un model din frunze şi cartofi, urlete şi ţipete se auziră şi forfota deveni gălăgie în toată gloria ei. Am ridicat şi eu privirea.

   La intrarea în cantină era o masă de fete toate încântate şi-l înconjurau pe Prinţul Broscoi. Am pufnit amuzată de gândul acela când Hayden, care era o masă întunecată printre acele culori care-ţi scoteau ochii (în evidenţă :)), îşi ridică ochii lui superbi spre mine şi-mi făcu cu ochiul. Am rămas tablou. Fetele din jurul lui îmi aruncau priviri pline de gelozie şi-mi doream serios să fiu un unicorn în acel moment.

   -Se pare că Nixie are un admirator, glumi Nate.

   L-am răsplătit cu o ucigaşă privire exersată în oglindă şi mi-am mâncat mâncarea ca un adevărat aspirator de frunze şi am ieşit pe uşa de sticlă a cantinei în curtea şcolii.

   Vântul urla şi-mi şficuia faţa. Mă simţeam ca o frunză într-un uragan, dar mă simţeam şi puternică, alimentată de furia furtunii ce venea dispre marea pe care o vedeam de aici. Era agitată şi valurile urcau mai sus decât înălţimea unui adult. Mi-am îmaginat cum ar fi să stau pe o stâncă în mijlocul mării pe o vreme ca asta. Ar fi fost periculos, dar incitant. Mă vedeam ca pe o zeiţă a mării...

   Nu. Nu am gândit asta.

   Speriată, am intrat înapoi în clădire fără să mă uit şă m-am lovit de un piept solid.

   -Ai ochi, foloseşte-i, i-am urlat nesimţitului, apoi m-am dat un pas în spate să privesc în albastrul oceanic atât de cunoscut. Nu mi-am retras vorbele, dar am mai făcut un pas în spate chiar când ploaia rece a început să cadă cu stropi mari. I-am simţit pe spate şi am ţipat uşor.