ADAM

Prolog

Aveam psihologie și nu mă simțeam bine. Chiar deloc. M-am ridicat și m-am dus la catedră, spunându-i profesoarei că vreau să mă duc acasă pentru că nu mă simt bine și că trebuie să-mi iau medicamentele. Mi-a dat voie să plec. Am ieșit din clasă și am pornit spre casă. Mergeam repede, uitându-mă în pământ, când era să mă împiedc de ceva. Defapt, de cineva.

M-am pus în genunchi lângă el și l-am ghiontit, să văd dacă e conștient. Nu era. I-am văzut fața. E Adam. Adam Ellis, cel mai mare nesimțit pe care-l cunosc. Cel mai mare nesimțit din liceu. Dar cu toate astea, am sunat la ambulanță. Sângele îmi înghețase în vene și cred că mi-am schimbat culorile feței de vreo douăzeci de ori până să realizez ce se întâmplă. Încercând să văd de unde provine sângele, l-am împins puțin, ca să ajungă pe spate. Avea capul spart. M-am speriat. Ce naiba să fac? Ambulanța aia nu vine și cred că-mi pierd cumpătul complet. Îi verific pulsul. Încă îl are. Este slab, aproape imposibil de simțit, dar există. Mi-am dat jos eșarfa de la gât, aproape strangulându-mă, și i-am înfășurat capul în ea, sperând că o să fie o soluție temporară.

Ambulanța ajunge și eu tot nu mă pot calma. Nici măcar puțin. N-am văzut atât de mult sânge în viața mea. Niciodată. Urc în ambulanță și îl țin de mână până la spital. De ce naiba? De ce naiba îl țin de mână pe cel mai nesimțit om de pe pământ? De ce sunt în aceeași ambulanță cu el? De ce nu am trecut pe lângă el, prefăcându-mă că plouă, că nu-l văd?

Ajungem la spital, iar targa este dată jos din ambulanță. Îl duc într-un salon, iar eu mă așez pe un scaun în sala de așteptare, trosnindu-mi degetele. Pur și simplu îmi e imposibil să mă calmez. E din cauza sângelui pe care l-am văzut, sau pentru că nu mi-am luat medicamentele? Ambele.

O asistentă se apropie de mine, cerându-mi să declar ce s-a întâmplat. Îi povestesc întocmai și zâmbește. Mă scuzi, ești o psihopată cumva?

Mă întorc înapoi în sala de așteptare și mă așez pe scaun. Un doctor iese din salonul lui Adam și vine înspre mine. Mă ridic de pe scaun și mă duc la el.

- Cum se simte? întreb.

- Este în afara pericolului.

- Pot să mă duc să îl văd?

- Desigur!

Mă îndrept spre salon și mă uit pe geam. Stă pe pat și are capul bandajat. Mâna lui e în ghips și pare să... plângă? Nu, mai mult ca sigur geamul e murdar. Mă întorc la locul meu, gândindu-mă dacă să plec sau dacă să mai rămân.

O femeie îmbrăcată într-o rochie albastră intră în sala de așteptare și trece pe lângă mine, zâmbindu-mi. Se uită pe geamul salonului lui Adam și se întoarce la mine.

- Tu ești Chloe Huron?

- Da, eu sunt, spun timidă.

- Poți pleca. Mulțumesc pentru ce ai făcut pentru fiul meu, spune serioasă.

Ies din spital și chem un taxi. Urc și îi zic unde să mă ducă. Telefonul îmi sună și văd numărul profesoarei de psihologie, care e mătușa mea.

- Da, Hannah? răspund.

- Ce ai pățit? Unde ești? Nu ai mai venit. Ți-e rău?

- Nu am ajuns acasă. E o poveste lungă.

- Spune-mi.

- Mă duceam acasă și Adam era semi-mort pe trotuar. Am sunat la ambulanță și am ajuns la spital, unde mi s-a luat o declarație. Asta s-a întâmplat.

- Nu e o poveste așa de lungă. Parcă vă urați.

- Da, ne urâm încă. Sau îl urăsc doar eu. Defapt el urăște pe toată lumea. Deci ne urâm. Dar nu îl puteam lăsa să moară.

- Du-te acasă. Te învoiesc eu.

- Hannah, anunță-l pe Robinson că o să întârzii din cauză că mi-e rău. Voi veni. Mă duc să mă schimb, să-mi iau medicamentele și mă întorc.

- Bine, Chloe.

- A, și să nu spui nimănui de Adam.

- Bine, Chloe. Promit.

- Mulțumesc, Hannah! zic și închid telefonul.

Ajung acasă și intru. Mă lipesc de ușă și alunec până jos, începând să plâng. De ce plâng? Pentru că l-am salvat? Pentru că nu am rămas acolo? Pentru că realizez în ce m-am băgat? Ce o să fie în continuare? Viața mea nu va mai fi la fel. Uneori chiar am impresia că mi-o fac cu mâna mea. Parcă nu pot să-mi văd de existență.

Mă duc să mă schimb și să-mi pun hainele la spălat. Jeanșii pe care îi purtam sunt plini de sânge. Am căzut în genunchi în balta aia de sânge. Puloverul meu e e pătat și el. Eșarfa mea nu mai există. Trebuie să-mi caut altceva de îmbrăcat.

În timp ce scotocesc în șifonier după ceva bun de purtat îmi înghit pastilele. La naiba cu răceala asta! Îmi iau altă pereche de jeanși, un alt pulover și o altă eșarfă. Cobor scările în grabă și plec spre liceu. Ajung înainte de venirea profesorului și mă pun în bancă lângă Ellie, la locul meu. Se întoarce spre mine, voind să vorbim, dar o resping, spunându-i că nu sunt în apele mele și că îi voi explica după ore ce s-a întâmplat.

Ușa clasei se deschide, dar nu intră Robinson, ci Andrews, directorul. Ne ridicăm toți și îmi face semn cu mâna să mă duc la el. Mă îndrept spre ușă făcând rugăciuni și ies din clasă.

- Domnule Andrews, am făcut ceva? întreb.

- Trebuie să vii în biroul meu.

Mă îndrept cu pași mărunți spre biroul lui, făcând rugăciuni. E normal să devin credincioasă numai când sunt șanse să pățesc ceva rău? Presupun că asta se întâmplă tuturor.

Intru în birou în urma lui și îmi face semn să iau un loc. Mă așez și mă uit la el cu ochii mari.

- Povestește-mi despre Adam, zice.

Știam că o să întrebe de Adam.

- Mă... mă duceam spre casă în ora de psihologie deoarece îmi era rău și trebuia să-mi iau medicamentele, pentru că le-am uitat azi dimineață. Adam, ei bine, era pe trotuar, într-o baltă de sânge care provenea de la cap, care era spart. Am sunat la ambulanță și i-am bandajat capul cu eșarfa mea. Am ajuns la spital, unde mi s-a luat o declarație. Doctorul mi-a zis că Adam e în afara pericolului și m-am dus să-l văd. Când m-am întors, mama lui a trecut pe lângă mine și a mers la salon. Mai târziu, s-a întors și m-a întrebat dacă eu sunt Chloe Huron. I-am răspuns că da și mi-a mulțumit pentru ceea ce am făcut pentru fiul ei și a zis că pot pleca.

- Chloe, voi nu vă urâți?

- Ba da, ne urâm, însă nu îl puteam lăsa să moară.

- Chloe, mâine te vei întâlni cu Lana, tot aici.

- Cine e Lana?

- Mama lui Adam.

_________________________

God damn, un capitol de peste o mie de cuvinte. E ceva pentru mine, după o perioadă atât de lungă în care nu am scris nimic serios. Nu știu ce o să fac în continuare, dar o să găsesc eu ceva. Sper să mă țin de cartea asta și să n-o ruinez, cum fac cam cu toate cărțile. Dacă sesizați o greșeală de scriere, în caz că am pierdut o literă sau o cratimă sau orice, vă rog să mă anunțați. Apreciez. Thanks, guys!

*by the way o să postez o dată pe săptămână (marți) şi o să mă țin de treaba asta. *LIAR* Voi face anunțuri pe panou în legătură cu orice. Acele 2 cărți pe care le-am scris la mişto încă există, în ciorne. Doar le-am anulat publicarea.*

/Ştef