Singularity

Capitolul 1

    Simţeam că nu mai am aer. Nu îmi venea să cred că el nu mai e aici, nu mai e printre noi. Sau...nu voiam să cred asta. Lacrimile îmi curgeau şiroaie pe obrajii mei palizi, in timp ce amintirile împreună cu el îmi inundau mintea. Gândul că nu îi voi mai simţi îmbrăţişarea şi nu îi voi mai vedea zâmbetul cald mă făcea să simt un fior pe şira spinării.

    Privirea mea goală a căzut pe mormântul lui, lângă acesta fiind aşezată o poză cu el zâmbind binevoitor, parcă vrând să-mi şteargă lacrimile.

   "Eram cuprinsă în lumea lecturii când, dintr-odată, Tyler mă ia pe sus şi mă aruncă printre valurile mării. Am ieşit de sub apă nervoasă, iar el ca un idiot zâmbea cu gura până la urechi, parcă aşteptând să-i răspund cu aceeaşi monedă. Mă îndreptam spre el cu paşi repezi, vrând să-l împing, acesta dânduşi seama de intenţiile mele m-a cuprins in braţele lui puternice, şi m-a ridicat sus ajungând să fugă cu mine înspre apele mării, dar, graţie neateţiei lui caracteristice, Tyler s-a împiedicat . Astfel am căzut amândoi unul peste altul, moment în care privirile noastre s-au întâlnit.

    -De ce te uiţi aşa la mine? spun eu zâmbind.

    -Aşa cum? spune uitandu-se cu ochi dulci la mine.

    -Cu privirea asta a ta de... cuceritor. chicotesc in timp ce mă ajută să mă ridic de pe nisipul umed."

    Mintea mea revine la cruda realitate şi aceea că pentru prima oară, în mult timp, va trebui să mă descurc singură, fără el alături de mine, fără încurajările lui, fără glumele lui proaste.

    Fără a-mi da seama , înmormântarea a luat sfârşit, dar eu eram prea cuprinsă in gândurile mele ca să realizez asta. Mama lui se îndreaptă spre mine cu lacrimi in ochi şi mă cuprinde într-o imbraţişare strânsă şi încurajatoare, şoptindu-mi ca totul urma să fie bine , dorindu-mi din toată inima să mă încred in vorbele ei.

    Mă îndreptam cu paşi înceţi şi nehotărâţi spre locul unde ne-a început povestea care trebuia să aibă un final fericit.

   "Nu îmi venea să cred că mi-a putut face aşa ceva. Tata nu este chiar persoana căreia să-i pese de ceilalţi din jur, dar asta a fost prea de tot. Mereu am încercat să unesc această familie, dar nu poti repara ceva ce e deja distrus demult. Când eram mică, tânjeam după atenţia mamei, iar de ceva timp încearcă să repare relaţia dintre noi, ceea ce e imposibil, oricat de mult aş vrea, iar tata...tata e un alcoolic fără scrupule, tot ce face este să bea şi să o înşele pe mama, iar noi ne-am decis că ne e mai bine fără el.

    Am fost scoasă din gândurile mele de către o voce necunoscută:

    -Hei...eşti bine? Te-am vazut plângând şi m-am gandit să văd dacă eşti ok.

    Ridic privirea înceţoşată, iar în faţa mea văd un băiat brunet, cu ochii căprui şi un zâmbet înţelegător. Aş fii vrut să-i răspund, dar tot ce am făcut a fost să izbucnesc mai rău în plâns. Acesta s-a aşezat timid lângă mine pentru a nu ma speria şi a aşteptat să îi răspund.

    După ce m-am calmat, i-am povestit totul, iar din acea zi am continuat să ne întalnim.

    De atunci...plaja a rămas locul nostru"

    Mă uitam îngândurată spre marea tulbure când simt cum îmi vibrează telefonul în buzunar. Când văd numele apelantului îmi dau ochii peste cap şi răspund cu o voce nonşalantă.

    ~Da, mama?

    ~Eve, unde eşti? Ţi-am spus că trebuia să fii acasa acum o ora.

     ~O să ajung cât de repede pot. Pa!

     ~Grăbeste-te! Trebuie să fim la aeroport in mai puţin de două ore.

     Închid apelul cu un oftat lung şi mă ridic de pe nisip în grabă, pentru a ajunge acasă.

_______________________________________________________________________________

     Mi-am pus toate bagajele in maşină. Tot ce mai era de făcut era să încerc să uit moartea celui mai bun prieten al meu, Tyler.