Ucenicul Morții

II. Botez de sânge

— Tu nu faci decât ceea ce trebuie pentru a-l pregăti, chiar dacă acum nu vede acest lucru. Să nu îți pară rău că încerci să îl salvezi, îi ajunse în urechile fine șoapta hârâită a sfetnicului stăpânului Iadului.

— Îi urăsc și mă tem. Nu cred că pot să îl apăr, răspunse Shabu fără să se arate surprinsă de apariția neanunțată.

— Cine poate să învețe pe cineva să înfrunte Viaṭa, dacă nu Moartea însăși? replică printr-o întrebare blândă.

— Cred că începi să îmi placi, tuși îngerul înveșmântat în întuneric.

— Cum să nu o iubești pe bătrâna Părere de Rău? râse cu poftă demonul, încercând să destindă atmosfera.

Shabu se întoarse spre umbra voluminoasă, masculină, întrebându-se absentă ce e cu toată acea schimbare de mod de autoadresare. Demonul Regretelor se referea la propriul sine când ca la o femeie, când ca la un bărbat, ori ca ambele genuri, în funcție de cum îl prindeai. Cum se vedea până la urmă?

Nici demonii și nici îngerii nu aveau teoretic sex, însă întotdeauna erai un el sau o ea, în funcție de grație și de puterea spirituală. Moștenitorii apăreau prin voința și unirea celor două jumătăți distincte ale aceluiași spirit.

— Sunt ce îți poftește inima, continuă misterul cu o undă de obrăznicie jucăușă în glas. Shabu îl găsea a fi un bătrân tare straniu, tocmai pentru că toate lucrurile pe care le spunea erau o ghicitoare. Regretul nu îṭi dădea răspunsul, ci doar impulsul de a-l căuta.

— Mulțumesc, clipi recunoscătoare, iar silueta își luă rămas-bun cu o mișcare a capului, înainte de a se face nevăzută.

— Are dreptate, continuă meditația. Trebuie să îi dau timp să accepte. Să am răbdare, suspină ignorând spinul care îi pătrundea tot mai adânc în inimă cu fiecare răsuflare.

Nathaniel își abandonă multă vreme Abecedarul și caietele mult iubite, stând ca o cârpă fără vlagă pe patul rece, cu Tukyto în brațe. Pasărea se cocoloși la pieptul lui imediat ce se întorsese singur în peșteră și, oricât de enervant i se păruse la început omuleṭul, acum chiar începuse să îl placă. Nu putea tocmai povățuitorul cel bun să îl abandoneze în neant, nu?

Un al treilea lucru pe care pasărea îl ura cu desăvârșire, erau sentimentele negative, dorindu-și ca acele stări să nu se apropie vreodată – cu toate că era imposibil, chiar dacă Tukyto nu ar fi recunoscut-o nicicând – nici de Shabu, nici de băiat. Suferința însemna lacrimi, demoni și haos, iar bătrâna buhă nu voia să mai aibă de-a face cu urâții. Va face orice îi stătea în putință să îl liniștească pe prunc și cu siguranță își va găsi timp și pentru a o dojeni pe bătrâna Moarte, chit că Shabu nu avusese vreo vină.

Copilul încerca să înțeleagă de ce lumea este atât de crudă și cum de prietena lui accepta să se întâmple astfel de orori. Imaginea pruncului mort răscolea în el un val amar de ură pentru tot ceea ce crezuse adevărat și nu era. Își dorea să strige, însă nu avea glas. Refuzul de a vedea și partea întunecată îl fierbea pe interior, iar Nathaniel se ridică brusc, strângându-și picioarele sub el, privind peștera cufundată în semi-întuneric parcă pentru prima dată. Era gol, ca un copăcel uscat de seva de viață din el, iar prin trupul lui circulau acum firicele de sentimente otrăvite și contradictorii, care însă nu răzbăteau până în mintea băiatului.

— Ai zăcut destul, îi vorbi autoritară. E timpul să te ridici și să spulberi norii, completă mai blândă, încercând să îi insufle o putere pe care nici ea nu o deținea. Nathaniel nu se mișcă, ignorând întreaga realitate din jur, iar Moartea înṭelese că se descurcă singur. Sunt aici, îl asigură că poate apela oricând la ea, apoi se ṭinu departe de el o vreme.