Sunt obosit de dorința asta arzătoare
Decolorat de culoarea ta neculoare
Epuizat de puterea nepurtătoare
De gânduri uitate în neuitare..
Înfășurat pe stâlpul neputinței
Vinovată fiind neconsumarea dorinței
Provocând prin ea nedeclararea sentinței
Istovit de pierirea vie a biruinței
Căci prin neant cuvintele-mi lin trec
Și pline de intelect, în nimic petrec
Deoarece în nimic, totul se află
Și în toată viața, nu este viață
Cum în toată moartea, nu este moarte
La fel ca iubirea-mi, fără de speranțe
Au fost alungate, de voci în etern purtate
Unde nu există zi, căci nu există noapte
Zeii stau și plâng, și îndură când văd
Că în suflet și trup, avem doar prăpăd
Între oamenii morți, nici urmă de om
În cimitirul veșniciei, nici urmă de mort
La fel în inima ta, nu e urmă de mine
La fel în inima mea, e doar de tine
În propriu-mi glas, nu e urmă de cuvânt
În propriu-mi piept, zace-un mormânt
Acel mormântul fiind nemormânt
Sufletul plânge, trist și abătut
Căci tu pe inima, ai un scut
Făurit din argint, rupt și nerupt
Cum îngerul sfânt, din cer a căzut
Din rai izgonit, în jos, pe pământ
Tot mai jos, a căzut sufletul meu
În locul în care, nu e Dumnezeu
E iadul meu, locul meu sfânt
Acolo unde și demonii-mi plâng
Când îmi văd durerea, plânge și cerul
Când îmi cântă tăcerea, se clatină cerul
CITEȘTI
Cum o chema ?
Poetry"V-am povestit la prezent, dar am trăit la absent și am plătit cu trupul, Viața e o poezie, mai grea sau mai ușoară, ce nu se-nvață pe dinafară, ci se descoperă pe dinăuntru."
