Masca lui Blake

Cap. 43

În prezent

Acele zile au fost cele mai rele din viața mea, atât de multă suferință. Aşa am şi decis să intru în gaşca lui Mască, pentru că atunci ne-am adunat cu toții să o găsim pe Brook. Iar făptaşul nu a fost nimeni altcineva decât Erik, nu m-aş fi gândit că trăia sau că e undeva liber. Răzbunarea lui eram eu şi mi-a răpit punctul slab, adică fiica. Iar Erik a fost protejat de clan. Aici a intervenit curiozitatea mea, să aflu cine e la conducerea acestui clan. Iar asta facem de 15 ani, ne-am format o echipă foarte bine construită.

La câteva zile Brook a fost găsită de Xander şi salvată din mâinile lui Erik. Prețul fiicei mele am fost eu, însă Blake nu a permis asta. Nu mi-a spus nici ce s-a întâmplat acolo, nici nu am întrebat. Blake m-a asigurat doar că Erik nu ne va mai face rău.

Aşa că am decis să ne mutăm, casa de la marginea pădurii nu era aceeaşi în care eu şi Blake ne-am cunoscut, dar era casa noastră, o nouă casă din pădure. Iar din această cauză am devenit mult prea protectivi cu Brook.

- Ne vom gândi la asta, mă privi Blake.

- Taylor, nu suntem cei mai grozavi părinți, dar o iubim pe Brook şi vrem pentru ea doar ce este bun.

- Ştiu asta, dar ea crede că sunteți împotriva ei. Faceți un efort şi oferiți un pic de libertate. Asta înseamnă iubire.

~Brook~

Nu am reuşit să închid un ochi, Ann dormea liniştită lângă mine de aproape patru ore. Simțeam nevoia de a vorbi cu cineva despre tot ce s-a întâmplat noaptea trecută şi mai ales dimineață.

Când am ajuns acasă la Ann, nu am apucat să vorbim prea multe, pentru că Ann a adormit după primele cinci minute în care am discutat, mai mult despre Harry.

Totul a fost foarte ciudat. Inima îmi bătea cu putere, pe de-o parte sălta de fericire pentru că Josh mi-a spus că mă place. Şi şi-a cerut scuze pentru toată faza aceea neplăcută, alcoolul dă uneori prea mult curaj, iar de alteori îți întunecă gândirea. Iar pe de altă parte era Steve şi nu înțeleg de ce caută în mintea mea. Nici măcar nu i-am mulțumit..iar acum stăteam cu telefonul în mână, privind un mesaj simplu.."mulțumesc" destinat lui şi eu nu am curajul să-l trimit. De ce? E doar un simplu mesaj, până la urmă părinții mei m-au învățat că mereu trebuie să spun mulțumesc când cineva îmi oferă ceva sau mă ajută. Poate de asta aveam un sentiment de vinovăție, că nu i-am mulțumit. A fost el nesimțit când am plecat, dar nu înseamnă că aşa trebuie să fac şi eu.

Nu! De ce îmi pasă! Am blocat telefonul şi l-am aşezat pe noptieră. Poate reuşesc să adorm, Brook, nu te mai gândi.

Of! Am luat din nou telefonul şi m-am holbat la mesaj. De ce mă tot fâțâi pe lângă acest mesaj? Am atins ecranul şi s-a trimis.

Ce a fost atât de greu? Am blocat telefonul şi m-am făcut comodă în pat, poate acum aveam să dorm.

Aproape două zeci de minute niciun răspuns.

Telefonul vibră, era Steve, mă suna.

- Alo?

- Brook sunt jos, în fața casei, poți să vii?

- Sigur..

Am coborât în linişte, spre norocul meu încă toată lumea dormea. Am ieşit repede afară.

- Ce naiba faci aici?

- E adevărat că i-ai dat o şansă lui Josh?

- Da..