Masca lui Blake

Cap. 88

Pentru totdeauna

*

- Cum adică?

- Știu o metodă prin care ne vom salva.

- Nu înțeleg, am zis eu.

- Știți să înotați?

- Ce ai de gând?

- O voi lua pe câmp, trebuie să fie o mlaștină la câteva mile. Vom avea suficient timp să ieșim, apa va inunda motorul, va opri mașina și o va scufunda, dar într-un ritm încet, asta ne va oferi timpul necesar să ieșim și să ne salvăm.

- Mi-e teamă..m-am plâns eu.

- Să nu îți fie, mă prinse de mână, sunt aici lângă tine.

Ne apropiam încet de mlaștină.

- Brook, centura!

Eu mi-am dat-o jos într-un ritm alert.

- Când intrăm ieși cât de repede poți. Ai înțeles?

- Da.

- Domnule Blake, să fiți pregătit pentru orice.

- Axl, e mult prea riscant! insistă tata. E mai bine să vă salvați doar voi, aș fi doar o greutate în plus.

- Nici vorbă!

În contactul cu mlaștina, roțile continuau să se învârtă, aruncând noroi în toate părțile. Am deschis ușa la îndemnul lui Axl și am dat să ies din mașină. Picioarele mi s-au împotmolit în mâzga aceea, dar am reușit să fac câțiva pași. Simțeam cum acea apă mă trâgea în ea, m-am uitat în jur, pierdusem noțiunea timpului și mai ales unde era malul. Mașina se scufunda încet, iar tata și Axl încă nu ieșiră. M-am chinuit să mai fac câțiva pași până am ajuns la mal.

Eram istovită de acest drum și de zilele nemâncate, inima îmi bătea cu putere, din cauza spamei și ochii îmi erau în lacrimi, nici urmă de tata și Axl. Mașina părea că se îndepărtează, iar eu eram din ce în ce mai agitată.

- Tată! am strigat eu cât am putut de tare, însă nu mai aveam nici putere, nici glas. Axl! Plânsul mă storcea de puteri.

Nimic. Nimeni. Au fost cele mai lungi minute din viața mea. Am făcut câțiva pași spre mlaștină. Mașina se scufunda, însă într-un ritm lent.

- Tată! Axl! am strigat din toți plămânii. Nu, nu se poate întâmpla asta. Mi-au promis că or să iasă! M-am uitat în jur, de ceva de ce m-aș putea ajuta. Nu era o idee bună să intru din nou în mlaștină, m-ar fi înghițit. În plus nu aveam putere, eram slăbită, înfometată și însetată.

- Tată!! Raspunde-mi, te rog!

Am căzut în fund, lipsită de vlagă, simțeam cum panica îmi inundă pieptul. Mi-am ridicat privirea, iar atunci l-am văzut pe Axl, cărându-l în spate pe tatăl meu.

Și da, plângeam, de fericire, că erau în viață. L-am ajutat pe Axl să îl așeze pe tatăl meu pe iarbă.

- Ești bine?

- Da, scumpo. Nemernicul acesta nu a vrut să mă lase acolo.

- Și foarte bine a făcut, l-am privit pe Axl, împăcată cu gândul că e bine. Și nu am reușit să mă abțin prea mult, până i-am sărit în brațe, cu puțina putere, care mi-a mai rămas. Mă bucur că ești viu!

- Eu mă bucur că ești în brațele mele, vie!

- Nu vreau să vă întrerup, dar ar trebui să ne mișcăm de aici înainte să ne prindă noaptea.