Things I Can't Say Out Loud

Revedere

Acesta nu este un jurnal! O spun cu cea mai mare sinceritate. Cum ar fi, ca după vreo 100 de ani să îl dezgroape cineva și să se gândească: ,,Sfinte sisoie ce rușinos! O fată de 17 ani care a scris un jurnal!''
Nu sunt nici rușinoasă și nici nu scriu un jurnal. Voi scrie în caietul ăsta, doar pentru că mama mea își dorește asta pentru că după părerea ei, nu fac NIMIC BINE. Fact este ca nu fac nimic, deoarece atunci când nu faci nimic, nu poți face nimic greșit. Poate că TU ai făcut o greșeală când ai luat decizia de a mă aduce pe lume, mă gândeam eu. După cum am spus, mama a avut brilianta idee ca eu să-mi scriu fiecare gând într-un caiet. ,,Nu mă interesează cum îți petreci zilele!'' țipa  mama la mine în acea zi. ,,Dar de azi vei începe să scrii în fiecare zi ce faci! Chiar dacă ai chef sau nu. Despre ce ai făcut sau ce ai simțit. Dacă nu faci asta, te înscriu la un spital de psihiatrie." Aruncă micul meu caiet pe pat, iese pe ușă și o trântește în urma ei. Chestia cu spitalul nu o luasem în serios, până ziua următoare când venise mama la mine în camera să îmi controleze ,,temele''. Era nervoasă. A plecat în camera ei după care a revenit în camera mea să îmi arate programarea pentru a mă prezenta spitalului respectiv din Amsterdam. „Am tolerat prea mult comportamentul tău bolnav!" și,"Dacă mai vrei sa locuiești în casa asta, trebuie sa Îți  asumi responsabilitatea de a avea grijă de sănătatea ta mintală! În fiecare zi, scrii în caietul acesta iar dacă nu, te internez."
Bolnav.
Parcă aș fi bolnavă.
Am ezitat câteva minute, după care am luat caietul și am început sa scriu cu litere de tipar   "INTERZIS PERSOANELOR NEAUTORIZATE" și i-am arătat mamei.

-Nu trebuie neapărat să îl citesc. Vreau doar ca uneori să  arăți cuiva, că ai scris ceva. Surorii tale spre exemplu, zice pe un glas mai calm.

Am dat din umeri aproape invizibil și am plecat în camera mea.
Mă așez la marginea patului având caietul în mână și mă apuc sa scriu:

N-am făcut nimic astăzi.
Ieri nici atât.
Alaltăieri tot atât.
A, ba da, i-am prăjit  surorii mele un ou.
Mama încă mă calcă pe nervi.

Pun caietul jos și decid sa fac un duș ca mai apoi sa ies sa mă plimb.
Intru în baie, mă dezbrac și intru în duș sub jetul apei fierbinți; singura mea alinare. Câteodată o las foarte fierbinte pentru a vedea cât de mult rezista pielea mea. După ce îmi spăl corpul cu gelul de dus care miroase a fructe de pădure, mă clătesc și ies din el pentru a mă șterge. Mă îmbrac cu pijamalele, cu toate ca e ora 5 după amiază deoarece am decis sa nu mai ies. Oricum nu mă ajuta cu nimic plimbarea care aveam de gând sa o fac. Se spune ca iți faci ordine în gânduri dar la mine nu se aplica mitul. Atunci când mă plimb și încerc sa alung oricare gând care mă bântuie, îmi apar chiar mai multe gânduri. Apropo gândit prea mult, când încerc sa adorm, creierul meu nu îmi da voie sa adorm prea repede. Doamne ferește de așa ceva. Atunci vin cele mai naşpa gânduri cum ar fi "Nu te-ai săturat să chinui pe toată lumea cu negativitatea ta? Mai bine pui capăt la asta să faci ceva bun măcar o dată viața ta. Nu vezi că nimănui nu îi pasă de tine? Până și primul tău iubit te-a lăsat la cât de bolnavă cu capul ești." Prima mea relație a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea de pana atunci. El, a părut un băiat care e sigur pe el și știe ce vrea și fix când ne era lumea mai dragă, s-a hotărât că nu e pregătit de o relație. Patetic. A trecut un an de atunci și încă încerc să mă gândesc la orice motiv pentru care el a decis să încheie relația. Probabil de la asta am ajuns cum sunt acum. Un dezastru bolnav. Am momente când stau în pat, privind un punct fix, gândindu-mă la nimic, făcând nimic și cel mai rău, simțind nimic. Nimic dubios, doar o zi normala din viața unei adolescente depresive.

Într-un final, mă ridic din pat și decid totuși să ies. Îmi îmbrac pantalonii de training, albastru închis, tricoul negru și bluza de training care e de la pantaloni, îmi încalț adiași apoi ies din cameră. Mă întorc înapoi pentru ca uitasem esențialul, Aka mp3-playerul primit cadou de la "fosta soacră". De ce nu folosesc  telefonul? Pentru că am decis să nu îmi mai pierd timpul pe rețele de socializare. Nu mă interesează de mine și de familia mea, d-apoi de celebritățile din ziua de azi sau falșii prieteni. Prefer cărțile și mp3-ul meu șmecher. Când ajung pe scări, o aud pe mama jos. Plânge. Din nou. Îmi e scârbă de plâns. Am plâns atât de mult încât nu mai pot și am ajuns sa urăsc lacrimile mele și a altora. Probabil iar a sosit vreo factura care trebuie plătită, iar ea fiind singura din familie care lucrează e foarte greu să întreții o familie cu 4 copii. Ies repede din casă, fără să mă uit la ea, nu pentru că nu îmi pasă,  ci pentru că nu mă pricep deloc în a consola oameni. Îmi pun căștile în urechi și dau drumul melodiei mele preferate. Wild enough.  Ador vocea fetei care cântă melodia. Parcă își varsă toată tristețea și durerea când cântă.  Merg încet pe strada care duce înspre parcul meu preferat, unde obișnuiam să stau până se crăpa de dimineață. Când stai sa te gândești, e trist. Pentru ca nu veneam singură aici, iar acum sunt doar eu și mii de amintiri. Greață. Asta simt când mă gândesc înapoi.
În 5 pași ajung în fată leagănului meu preferat, mă așez pe el, îmi fac avânt tare și închid ochii pentru a savura melodia și momentele mele preferate când sunt doar eu și mintea mea bolnavă. I-auzi, leagănul meu preferat. Ce om normal are așa ceva? Îmi deschid încet ochii când se termină melodia și sufletul îmi paralizează când simt parfumul care obișnuia sa îmi ia mințile.
Mă uit în jur, dar fără sa par speriată sau disperată și simt cum îmi vine iar sa vomit. Îl văd.  Chiar la vreo 6 metri distanță. 
Zâmbește larg de zici că l-a văzut pe Dumnezeu, iar în momentul în care a deschis gura zicând ,,Bună!" am blestemat momentul când am decis să îmi părăsesc vizuina.