The Choice

Capitolul I

O mână s-a strecurat pe umărul meu, iar eu am sărit înapoi, simţindu-mi venele asaltându-mi ochii, colţii extinzându-se, iar simţurile mele luând-o razna.

-         Elena…

Vocea aceasta. Vocea aceasta!

-         D.. Damon?

-         Eu sunt. Scuză-mă! Nu am vrut să te sperii! Te rog, calmează-te! Ia o gură de aer, da, ştiu, nu îţi mai trebuie, ţi-ai dat seama şi singură, dar de abia te-ai transformat, corpul tău încă funcţionează după principiile de bază: ia o gură de aer, egal, relaxare. Te rog, doar ascultă-mă. De data asta. Elena?

Nu ştiu de ce dar îl ascultam. Vocea lui îmi rezona atât de clar în minte, atât de perfect, atât de obişnuit, de parcă mereu îmi dorisem să aud doar vocea asta.

-         Oh, nu! Elena nu vrei să faci asta! O să mă omori mai târziu.. te rog.. Elena..

Dar felul cum îmi pronunţa numele era prea mult, felul cum inima mea zbiera să o las să îmi bată nebuneşte era înnebunitoare la rândul ei, felul cum ochii săi îi transfixiau pe ai mei, doar dorinţă, pasiune, perfecţiune..

M-am aplecat spre el şi pur şi simplu mi-am unit buzele cu ale lui. Două lucruri de mătase unindu-se într-un dans al unui croitor nebun care ştie exact cum să le îmbine. Pielea mea tremura sub atingerea lui, şoldurile mele trăgându-se mai aproape de el, de mâna lui fierbinte pe pielea mea rece ca gheaţa. Tremuram când mâna lui îmi cucerea şi mai mult părul, când căldura lui se revărsa peste a mea.

-         Elena..

Nu, nu, nu! De ce continua să mă strige aşa? Aş fi putut să fac orice mi-ar fi spus, orice ar fi vrut el să fac aş fi făcut. Dar era greşit. Într-un fel, era greşit pentru că eu nu îmi recunoscusem greşeala pe care o făcusem, pentru că eu îl iub…

-         CE CREZI CĂ FACI?!?

Iar tu cine crezi CĂ EŞTI? Mormoloc cu megafon? Nu ştiam cine ne întrerupsese, dar cu siguranţă aveam să îi decapitez şi ultima fibră de trup înainte să mă întind la o partidă de mega-golf cu capul tipului ăstuia! Dar când o pereche de ochi verzi mi-au întâlnit irişii mei întunecaţi de plăcere am înţeles.

-         Stefan! Oh, Stefan! Îmi pare atât de rău..

Alergam spre Stefan când corpul meu urla să mă întorc, să revin la starea iniţială fără nicio altă condiţie fizică de neînţeles! ÎNTOARCE-TE! Îmi urla propriul meu creier, doar ÎNTOARCE-TE, dar orice încercare a mea de a mă întoarce era în zadar pentru că ştiam că o dată ce aş fi văzut oceanul învolburat care mă aştepta de cealaltă parte nu aş mai fi stat pe gânduri şi aş fi profitat de braţele pe care tocmai le părăsisem, dar după care tânjeam.

-         Oh, frăţioare! Ce sincronizare, cât de minunat!

-         Termină, Damon! Doar termină! Să mergem, mi-a şoptit mie întorcându-se cu faţa spre mine.

Un val de nervozitate mi-a acaparat întreg corpul. De ce să fac ce vrea el? De ce să merg cu el de parcă aş fi vreo proprietate a lui! O singură dată ar fi putut să folosească şi el „te rog”, dar nu! Îmi vorbeşte de parcă mă deţine! „Să mergem, Elena!”, „Mănâncă, Elena!”, „Dormi, Elena!”!! Asta era prea de tot! Am sărit ca arsă de lângă el şi apoi mi-am fixat privirea în ochii lui!

-         Doar el are voie să îmi spună ce să fac! Am şuierat eu arătând spre Damon şi fără să gândesc!

Ce spuneam! Îi spuneam lui Stefan că ascult de Damon? Ce naiba!!

-         Elena, te rog.. te implor să mă ierţi, o fac pentru tine, ştiu că nu îţi place să faci ce ţi se spune, dar ai vrea, te rog, să vii aici? Pentru mine.

-         Desigur, a venit răspunsul meu automat.

Nici măcar nu gândeam înainte să vorbesc, pur şi simplu doar spuneam ceea ce ar fi trebuit să spun, aşa că aproape m-am plesnit mintal pentru faptul că nu îmi puteam controla propriile reacţii!

Ce se întâmpla cu mine?

-         Nu îmi vine să cred!

Am auzit vocea sugrumată a lui Stefan de undeva din spatele meu. Plecasem de lângă el şi acum mă îndreptam spre Damon.

-         De asta ai alergat mai repede! De asta nu m-ai aşteptat! Ai vrut să fii tu primul care o ajută, să devii Sirul ei! Eşti un ticălos, Damon! Te joci cu viaţa ei! Eşti un laş! Nu te iubeşte! Nu te va iubi niciodată! A ales, dar tu nu ai putut să suporţi alegerea!

Nu ştiu cum dar un val de nestăpânit de mânie curgea prin mine, mânie care nu îmi aparţinea în niciun fel. Era mânia lui Damon! De ce era mânios? Era mânios pe mine? Îmi părea rău.. nu vrusesem să îl mânii!

L-am privit în ochi şi am citit şi mai multă mânie, mânie amestecată cu mâhnire şi incertitudine, dar mai ales durere! Îl dureau cuvintele lui Stefan, îl durea adevărulpe care îl auzise în vorbele lui, îi redeschideau rănile care nici măcar nu se închiseseră, acum doar le zgândărea, făcându-le să sângereze din nou. M-am oprit în faţa lui şi am privit cu durere ochii lui, acele oceane perfecte, acum pline de furtuni, de conflicte, de recunoaştere! Îi dădea dreptate lui Stefan, vedeam asta! Aproape că puteam să aud cum se ceartă, cum încearcă să îşi dea seama dacă a făcut totul intenţionat sau nu! Acum se pedepsea singur!

-         Nu! Eu am vrut! Am zbierat eu, zgâriindu-mi propriile mele timpane. Eu l-am rugat, a făcut-o pentru mine.. îmi pare rău Stefan, am spus eu încă cu spatele la fratele cu părul de aur, asta vroiam să îţi spun şi mai devreme; că îmi pare rău că nu te mai iubesc, nu aşa cum ar fi trebuit, nu aşa cum o făceam! Am crezut că.. că încă te mai iubesc la fel, dar de fiecare dată când te sărut sau închid ochii când te sărut văd doar capodopera ta, doar acele capete puse la loc, capete care aparţineau unor fete frumoase! Nu pot Stefan! Nu mai pot! Nu mai vreau să mai pot! Pentru o nenorocită de fracţiune de secundă nu mai este vorba numai despre ce a făcut Damon, despre ce mi-a făcut Damon sau despre ce faci tu! Ci este vorba despre mine şi despre faptul că de acum sunt VAMPIR! Ai observat cumva asta? Te-ai gândit vreo secundă la ce simt eu? Ştii ce simt eu? Simt nervi acum, mâhnire şi îmi doresc să..

-         Plec de aici.. m-a completat Damon.

Aşadar şi el simţea ce simt eu, la fel cum eu simţeam ce simte el. Nu ştiam cum să numesc ce aveam noi doi acum, dar nervii, necesitatea de a pleca de acolo şi-au făcut cuibul şi mai adânc în căpşorul meu.

-         Da. Vreau să plec de aici! Îmi pare rău Stefan! Îmi pare rău!

Nu ştiu dacă mi-a auzit ultimele cuvinte, nu ştiu dacă le-a înţeles, nu ştiu dacă va dori să le înţeleagă, dar am fugit de acolo, am alergat cât de tare am putut, am încercat să evadez de acolo atât de repede încât îmi simţeam capul învârtindu-se cu cel puţin şaptezeci de mile la oră!

M-am oprit atunci când l-am simţit pe Damon peste mine, rostogolindu-ne pe amândoi la pământ, umplându-ne de frunze şi crenguţe minuscule.

-         Aveai de gând să ajungem în.. nu ştiu.. Texas? Nu ştiam că ai o pasiune pentru cowboy.. putem oricând să..

Dar nu l-am lăsat să termine. L-am împins după mine şi am continuat să alerg, de data aceasta spre propria mea casă. Vroiam un minut să fiu singură, asta dacă în singură intră şi Damon şi pentru că nu intră, atunci vroiam un minut în care să nu mă deranjeze niciun alt zgomot înafară de propriul meu taraf.

-         Matur Elena! Matur!

Am început să chicotesc! Un ultim zâmbet înainte ca realitatea să coboare peste mine distrugându-mă! Mă despărţisem, practic, de Stefan. Eram, tehnic vorbind, vampir! Dacă un vampir poate fi inconştient nu ştiam, dar de acum ştiam cu siguranţă! M-am prăbuşit la pământ pierzând orice contact cu realitatea. Muream? Din nou?