Trăiri și Sentimente: Yvonne

Prolog

          Sunt în spatele tejghelei, așez niște panglici colorate pe rolele lor. Dintr-odată aud cum clopoțelul de la ușă este mișcat. Se deschide ușa.

          — Bună ziua, mă salută vocea gravă de bărbat în timp ce pășește în florărie. Vreau și eu un buchet mare de... trandafiri, îmi cere pe un ton normal, uitându-se atent la florile așezate în vazele albe de pe podea.

          — Ce culoare să aibă trandafirii? întreb, menținându-mi privirea asupra bărbatului îmbrăcat elegant ce se uita încruntat la flori de parcă putea citi ceva pe petalele lor.

          — Dumneavoastră care credeți că este culoarea datorită căreia o fată ar accepta să se căsătorească? întreabă fără a se uita la mine, atingând ușor cu vârful degetelor petalele trandafirilor albi pe lângă care trece.

          — Nu cred ca o fată va accepta o cerere în căsătorie datorită unei culori, răspund amuzată de întrebarea lui.

          — Atunci, cum? își ridică privirea nedumerit spre mine, de parcă i-am spus ceva nemaiauzit.

          — Dacă va vedea în ochii dumneavoastră iubirea reală, va accepta cu sau fară trandafiri, afirm cu un zâmbet cald pe buze, încercând să fiu cât mai drăguță.

          În acel moment își înclină capul într-o parte și-și încruntă sprâncenele. Cu pași grei, ce răsună puternic în florăria goală, se apropie de tejgheaua în spatele căreia mă aflam.

          — Și... tu ce vezi în acest moment în ochii mei? își îngustă ochii, apoi și mărește vădit, lăsând la iveală doi ochi căprui, în timp ce își ține mâna dreaptă în buzunarul pantalonilor de stofă, iar cu cea stângă ia un trandafir mare și roșu cu mulți spini din vaza de pe blat, pe care-l miroase, fără a-și lua ochii de la mine.

          Îmi dau capul un pic în spate și-mi unesc sprâncenele, formându-se o cută pe fruntea mea nu foarte lată. Îmi cobor privirea pe trandafirul atins de degetele lui mari și groase, apoi îmi urc ochii către ai lui. Îmi strâng buzele și-mi îngust privirea, încercând să intru în jocul lui și să văd ce se află în spatele acelor ochi de un căprui nemaiîntâlnit. După secunde bune în care îi urmăresc mișcarile globului ocular, înghit în sec și-mi întredeschid ușor buzele pentru a lăsă o expirație puternică să se întâlnească cu aerul tensionant ce ne înconjoară. Umerii îmi coboară și fața îmi este acaparată de o expresie ușor tristă.

          — Nimic..., zic cu vocea aproape șoptită, dar care răsună puternic în liniștea mortală a florăriei.

          Mă uit la el cu o privire tristă. Goi sunt ochii lui, secați de orice emoție umană, orice pală de sentiment... Poate de aceea era așa suprins mai devreme când i-am spus că nu florile și culoarea lor contează, ci doar sentimentele. Simt într-un fel milă față de el... probabil se simte tare singur și gol pe dinăuntru. Deși are bani și pare că este un om important, înconjurat de o grămadă de persoane... el este de fapt singur. Păcat.

          — Exact, rostește, ațintindu-mă cu o privire scrutătoare și lăsând trandafirul în fața mea, de parcă mi l-ar fi oferit mie.

          Își îndreaptă spatele și-și direcționează pașii către ușa din termopan alb, nu înainte de a-mi oferi o ultimă privire ciudată... sfidătoare. Sunetul clopețelului de deasupra ușii este ultimul lucru rămas în urma lui.

NOTA AUTOAREI:

         Dacă v-a plăcut prologul puteți vota, apăsând steluța de mai jos! 🌟⬇️

- Nico